Cultura taborică este cultura rugăciunii neîntrerupte, adică a vederii realităţii contingente în lumina existenţei viitoare a lucrurilor. Perspectiva eshatologică ne salvează de sece secularismului contemporan descoperindu-ne adevărata dimensiune a existenţei, anume dimensiunea ei veşnică în comuniune cu Dumnezeu.
Rugăciunea nu înseamnă doar o detaşare de trup ci întâlnirea cu Dumnezeu în materia trupului. Una dintre contribuţiile autentice ale creştinismului ortodox la cultura europeană constă tocmai în această cultură taborică inspirată de valorile credinţei creştine în general şi de teologi învierii în special. Credinţa în Dumnezeul vieţii şi iubire veşnică transformă lumea şi societatea, făcând-o pururea deschisă către divin. Dacă creştinii sunt „fii ai luminii”, fii ai Dumnezeului care este lumină şi în care nu este întuneric atunci cultura ta este o cultura a luminii dumnezeieşti.
Cultura creştină este o cultura a teofaniei şi a memoriei spirituale a lumii “iubirii sfinte (Eu dorm, însă inima mea veghează – Cântarea Cântărilor, care ne ajută să progresăm neîncetat în iubirea lui Dumnezeu şi în bucuria sfântă'” a comuniunii cu el. Iubirea nu este posibilă fără sacrificiul iubirii. Milostenia şi inima smerită sunt un sacrificiu viu, plăcut în faţa lui Dumnezeu (Rom 12.I).
Cultura creştină este o cultură a nobleţei duhovniceşti, a sensibilităţii, a căldurii inimii sau a cordialităţii. Teologia palamită arată cât de înaltă este demnitatea şi vocaţia omului, anume de a fi mediu al „luminii misterioase, inaccesibile, imateriale, necreate, îndumnezeitoare, veşnice”, care este „strălucirea naturii divine”, „slava dumnezeirii”, „frumuseţea împărăţiei cerurilor”. Această teologie a luminii necreate, vizibila ochilor inimii este lumina veşniciei.
“Pe urmele iubirii” – Contribuţii trinitarela o cultură a comunicării sfinţitoare – Daniel Munteanu
Jurnal Spiritual
