Cred că există tot atâtea modalităţi câţi oameni bolnavi sunt şi câţi oameni sănătoşi sunt care vor să-i ajute. Consider că boala este locul cel mai fierbinte de întâlnire cu Dumnezeu. Nu bolnavii sunt vinovaţi pentru refuzul ajutorului, ci familiile, căci au o îndărătnicie să nu apeleze la ajutorul Bisericii că să nu creadă, săracul, că o să moară. Şi, „săracul”, moare tară Cele Sfinte, când ar fi putut să se şi vindece. Cel puţin sufleteşte.
Ce să facem? Să îndrăznim să ne apropiem cu rugăciunea tăcută, cu prezenţa tăcută, pentru că nu ştim când le rânduieşte Dumnezeu. Un bolnav trece uşor de la o stare sufletească la alta. Nu mai sunt aşa înţepeniţi în „principii” ca cei sănătoşi. Să fim aproape şi să-i oferim ajutorul pe care ni-l cere. Prin acela vom ajunge şi la cel pe care i-l dorim. Dar pentru aceasta, trebuie să credem că omul acela, în adâncul lui, Îl vrea pe Dumnezeu. Dumnezeu nu m-a făcut numai pe mine cu nevoie pentru El, ci toţi oamenii sunt bolnavi de nevoia de Dumnezeu, doar că stratul acela care-i desparte e uneori foarte mare. Atunci ne folosim de rugăciune, de credinţa noastră fierbinte că Dumnezeu îl iubeşte şi acum ne-a chemat la întâlnire cu El şi îl vom întâlni.
Meşteşugul bucuriei, Cum dobândim bucuria deplină, ce nimeni n-o va lua de la noi, Monahia Siluana Vlad
[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”
