Sunteţi interesaţi să aflaţi cînd va ieşi cel mai uşor la iveală lipsa de experienţă, de pregătire, de adaptare sau de abilitate a celui care rosteşte un discurs? Ei bine, aflați că acest lucru se vede cel mai bine în introducere şi în încheiere.
Introducerea şi finalul sunt lucrurile cele mai complicate în aproape orice activitate pe care o întreprindem. De exemplu: când e vorba de o funcţie, nu e cel mai greu să ne facem intrarea, şi mai ales ieşirea? La un examen, nu e tot atât de complicat să abordăm problema, pe cât să încheiem cu succes?
Încheierea este punctul cu cea mai mare importanţă strategică într-un discurs; ceea ce spui la sfârşit, ultimele cuvinte, răsună în urechea celor care le ascultă — şi probabil că vor fi cel mai greu de uitat. Începătorii însă rareori înţeleg importanţa acestui avantaj. De multe ori încheierile lor lasă de dorit.
Care este greşeala cea mai des întâlnită? Să discutăm câteva dintre ele şi să căutăm un remediu. Mai întâi, ar fi cei care termină aşa: „Cam asta este tot ce am avut să vă spun despre acest subiect, aşa încât am să mă opresc.” Aceasta nu este o încheiere. Aceasta este o greşeală. Miroase a amatorism. E aproape de neiertat. Dacă numai atâta aţi avut de spus, de ce nu încheiaţi frumos, rotund, de ce nu vă opriţi atunci, fără să mai spuneţi că trebuie să vă opriţi? Procedaţi astfel şi lăsaţi publicul să judece dacă asta este tot ce aţi avut de spus.
Apoi există şi vorbitorii care spun tot ce au de spus şi nu mai ştiu să se oprească. Cred că Josh Biuings îi sfătuia pe oameni să apuce taurul de coadă şi nu de coarne, pentru că le va fi mai uşor să îi dea drumul. Vorbitorul apucă taurul de extremităţile frontale, se străduieşte pe cât poate să se despartă de el, dar nu reuşeşte nici pe departe.
Remediul?
Finalul trebuie să fie plănuit, nu-i aşa? Oare este înţelept să-l concepi în faţa publicului, atunci când eşti sub tensiune şi trebuie să te concentrezi asupra a ceea ce ai de spus?
Sau bunul simţ te îndeamnă s-o faci în linişte şi calm dinainte?
Chiar şi unor oratori desăvârşiţi ca Webster, Bright, Gladstone, care stăpâneau perfect limba engleză, li se părea normal să îşi pregătească încheierea şi să o memoreze.
Începătorul, dacă le va călca pe urme, nu va regreta. Trebuie să ştie foarte precis cum îşi va încheia discursul. Trebuie să repete finalul de câteva ori, nu neapărat folosind aceleaşi fraze de fiecare dată, dar exprimându-şi gândurile în cuvinte. O improvizaţie trebuie uneori să fie modificată, scurtată, pentru a nu duce la un deznodâmânt neprevăzut.
Unii vorbitori nici nu mai ajung la final. Pe la jumătatea drumului încep să tragă din greu, ca un motor care a rămas fără benzină. După câteva încercări disperate, motorul nu mai porneşte sub nici o formă. Sigur că într-un asemenea caz e nevoie de o pregătire mai temeinică şi se impune mai mult exerciţiu — e nevoie de mai multă benzină în rezervor.
Mulţi începători se opresc brusc. încheierea este lipsită de coerenţă. Deci ratată. Mai exact, ei nu ştiu să-şi încheie discursul. Se opresc brusc.
Efectul este extrem de neplăcut şi trădează amatorismul.
Cum să vorbim în public, Dale Carnegie
Jurnal Spiritual
V-ar putea interesa şi aceste articole
