Părinţii duhovniceşti ai Răsăritului nu se mulţumesc numai să constate şi să descrie existenţa, mecanismul şi modul de lucrare al păcatului şi al patimilor, ci sunt preocupaţi mai ales de a da soluţii practice, remedii, în vederea mântuirii credincioşilor.
Dacă toate păcatele încep printr-o iubire exagerată de sine, de trup – filavtia – şi de lucrurile materiale, care pot provoca şi accentua această iubire de trup, primul mijloc de slăbire a lucrării lor îl constituie cunoaşterea autentică de sine. Prin aceasta, vom experia măreţia şi dragostea divină, pe de o parte, şi micimea şi slăbiciunea noastră, pe de altă parte. Omul va ajunge astfel, prin exerciţiul discernământului duhovnicesc, să deosebească adevărata valoare a lucrurilor şi să se poarte faţă de ele cu luciditate duhovnicească.
Sfântul Marcu Ascetul numeşte “uriaşii puternici” prin care se lucrează patima: uitarea, nepăsarea şi neştiinţa. Aceştia pot fi înlăturaţi prin gândul neîncetat la moarte şi la cele ce vor urma după ea, care va conduce către adevărata ştiinţă şi cunoştinţă – cea duhovnicească, a lucrurilor supranaturale. Paralel cu aceşti uriaşi ai patimilor, cei mai mulţi Părinţi consideră rădăcini sau căpetenii ale patimilor: lăcomia pântecelui, iubirea de argint şi de slavă deşartă. Acestea se risipesc printr-o asceză intensă, prin milostenie şi smerită cugetare.
Principiul de mare discernământ duhovnicesc în această privinţă, îl constituie lupta cu patima dominantă, adică ofensiva împotriva patimii care ne înrobeşte cel mai tare şi defensivă faţă de celalalte, iar după eliminarea celei dominante – declanşarea luptei împotriva alteia, la fel de apăsătoare şi tot aşa până la dobândirea nepătimirii.
Am văzut că Părinţii vorbesc şi despre ispite bune, de aceea, un prim lucru este discernerea lor şi a cauzelor care le provoacă. O ispită diavolească se recunoaşte, potrivit criteriilor duhovniceşti răsăritene prin următoarele trăsături ale sale:
1. vine în mod neaşteptat şi prin surprindere;
2. se manifestă cu o deosebită violenţă sufletească, în scopul acceptării ei; 3. este de lungă durată, până la săvârşirea ei sau până la distrugerea ei integrală.
Ca şi în cazul păcatelor, şi în cazul patimilor, dacă vrem să avem succes în nevoinţele noastre de a le înlătura, trebuie să luptăm împotriva cauzelor care le-au produs, cu scopul de a aşeza în locul unei patimi, după legea contrariilor, virtutea opusă.
Astfel, lăcomia pântecelui e stinsă prin înfrânare; curvia, prin dorul dumnezeiesc şi prin dorinţa bunurilor viitoare; iubirea de argint, prin compătimirea celor săraci; mânia, prin dragoste faţă de toţi şi prin bunătate; întristarea lumească, prin bucuria duhovnicească; trândăvia, prin răbdare, stăruinţă şi mulţumire către Dumnezeu; slava deşartă prin lucrarea ascunsă a poruncilor şi prin rugăciunea necontenită întru zdrobirea inimii; mândria, prin aceea că nu judecăm şi nu dispreţum pe nimeni, ca fariseul, ci ne socotim pe noi ca pe cei de pe urmă dintre toţi.
Cel ce urăşte păcatele sale, nu le mai face – spune Sfântul Isaac Sirul, iar cel ce le mărturiseşte, dobândeşte iertarea. Sfântul Maxim Mărturisitorul, vorbind despre reţinerea de la patimi, menţionează între cauze: frica omenească, slava deşartă, dorinţa de înfrânare şi teama judecăţilor dumnezeieşti, iar în alt loc vorbeşte despre şase înfrânări, prin care sufletul poate ajunge să-l cunoască pe Dumnezeu. Prima este cea de la săvârşirea păcatului, a doua de la hrană îmbelşugată, a treia de la amestecul sau împreunare; a patra de la îndeletnicirile lumeşti care ne limitează timpul cugetării la Dumnezeu; a cincea, de la pericolul avuţiei; iar a şasea, de la împlinirea voii proprii. Aceasta – spune Sfântul Maxim – este lepădarea şi ascultarea adevărată şi după Dumnezeu.
Dacă fazele săvârşirii păcatului şi a împietririi sunt: momeala, însoţirea, consimţirea şi fapta păcătoasă, în lucrarea de eliberare de patimi trebuie să facem drumul invers, până a ajunge la nepătimire. De aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre 4 nepătimiri:
1) Oprirea de la săvârşirea păcatului, cu fapta;
2) Lepădarea totală a gândurilor pătimaşe din suflet;
3) Totala nemişcare a părţii poftitoare spre patimi;
4) Curăţirea totală chiar şi de închipuirea simplă a patimilor237.
Sau, cum explică Sfântul Maxim, “cel ce se reculege din dezbinarea adusă de călcarea poruncilor se desparte mai întâi de patimi, apoi de gândurile pătimaşe, apoi de fire şi de raţiunile firii, apoi de idee şi de cunoştinţele aduse de ele şi, la urmă, străbătând dincolo de varietatea raţiunilor Providenţei, ajunge în chip neştiut la însăşi raţiunea Monadei”.
Sfântul Nicodim Aghioritul, referindu-se la războiul nevăzut, ne dă următoarele sfaturi privind lupta împotriva patimilor: “intră în inima ta şi cerceteaz-o cu deamănuntul. Vezi ce gânduri, ce dispoziţii şi ce porniri o stăpânesc. Ia seama ce pasiune o atacă mai mult şi ce patimă o terorizează. Ia aminte întâi împotriva acelor patimi. Luptă. Iar de se întâmplă a fi ispitit şi de alte patimi, luptă totdeauna cu patima cea mai apropiată care te atacă de-a dreptul şi cu putere. Apoi întoarce-te cu războiul asupra a ceea ce te stăpâneşte mai mult”.
Sfântul Nicodim distinge trei momente ale luptei cu patimile: anterior sau dinainte de ispită, din timpul ispitei şi următor ispitei. Lupta în etapa anterioară ispitei trebuie dusă mai ales împotriva cauzelor care o produc, iar metoda recomandă nu este stârnirea sau declanşarea ei, pentru că nu ştim dacă putem să-i rezistăm, ci să o evităm. Privegherea din această etapă trebuie să se extindă asupra a două lucruri esenţiale: asupra ocaziilor care pot prilejui păcatul, adică prin care ne vine ispita -prietenii neduhovniceşti, lecturi, discuţii ispititoare; şi asupra slăbiciunilor noastre anterioare, atunci când o patimă a recidivat.
Dacă nu am reuşit să izolăm şi să distrugem ispita, ci ea a pătruns deja, trebuie să ne conducem eforturile spre tăierea modurilor de manifestare şi apoi a cauzelor. De mare folos ne sunt pocăinţa, smerenia şi rugăciunea. În timpul ispitei, trebuie să distingem ispitele uşoare de cele grele, să le ţinem în defensivă pe cele mai uşoare şi neprimejdioase sau împotriva cărora am mai luptat şi le-am înlăturat şi le cunoaştem bine modul de risipire, iar pe cele violente să le atacăm frontal, încă din această etapă.
După producerea patimii, lupta este cu mult mai grea. După efectele ei distingem şi specificul ei. În această stare trebuie luptat mai întâi pentru reducerea efectelor ei, apoi a ceea ce constuie esenţa etapelor anterioare. După ispită, dacă am căzut, nerezistând tentaţiei, să nu deznădăjduim, ci să ne căim şi să pornim din nou lupta cu încredere în ajutorul lui Dumnezeu, iar de am biruit patima, “să ne păstrăm mintea în iad”, adică să fim smeriţi şi să recunoaştem că dacă nu ne-ar fi ajutat Dumnezeu, nu am fi reuşit nimic.
În lupta noastră împotriva patimilor, pot fi deosebite două etape esenţiale:
1) Cunoaşterea specificului fiecărei patimi, a modurilor de lucrare ale ei, dar şi a metodelor de eliberare de ea;
2) Lupta efectivă împotriva patimilor, în vederea înlocuirii lor cu virtuţile contrare.
Această a doua etapă are mai multe faze:
a) Dezrădăcinarea patimii dominante;
b) Destrămarea acesteia, prin cunoaşterea manifestărilor ei şi lupta împotriva lor;
c) Pierderea sau eliberarea de gândurilor instigatoare către patima destrămată;
d) Fărâmarea, ca îndepărtare şi distrugere totală a ei şi a gândurilor care conduceau spre ea.
Prin lucrarea sa ascetică, de eliberare de sub robia patimilor şi a păcatelor, credinciosul redobândeşte starea de transcendenţă a sufletului său, curăţia pe care păcatul a distrus-o, îşi redobândeşte calitatea de “chip” a lui Dumnezeu şi îşi reface legătura de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii, premiză a unei vieţi de virtute, în universul de taină, inepuizabil, al îndumnezeirii creştine.
Asceza creştină este calea îndumnezeirii noastre, calea spiritualizării firii slăbite de păcat şi a înălţării ei autentice, a înduhovnicirii ei. Pe măsura înaintării în această lucrare, creştinul îşi descoperă sinea sa autentică, se descoperă pe sine aşa cum se doreşte el a fi – bun, şi cum îl doreşte Creatorul său să dăinuie. Lepădând noroiul duhovnicesc al păcatelor, el descoperă seninul şi frumuseţea vieţii curate, nepătimaşe şi nepăcătoase, singura care îi poate aduce fericirea adevărată şi netrecătoare.
”Teologia necazurilor sau a încercărilor; Gânduri de folos duhovnicesc”, Preot Ioan C. Teşu
Jurnal Spirituala
