Curățirea de patimi se vede în cuget și în fapte

0
100

patimiOmul desăvârşit s-a curăţit de toate patimile, de toate răutăţile şi în primul rând de iubirea de sine şi de egoism. Inima lui este plină de milă pentru toată zidirea. În mod concret această milă se manifestă prin “arderea inimii pentru toată zidirea, pentru oameni, pentru păsări, pentru dobitoace, pentru draci şi pentru toată făptura. În acest caz, gândul la acestea şi vederea lor fac să curgă din ochi şiroaie de lacrimi. Din mila multă şi apăsătoare ce stăpâneşte inima şi din străduinţă, inima se micşorează şi nu mai poate răbda sau auzi, sau vedea, vreo vătămare, sau vreo întristare cât de mică, ivită în vreo zidire”.

Nepătimirea, curăţia de patimi, presupune o iubire faţă de toate. Ea este contrariul oricărui fel de egoism. Cine îl iubeşte pe Dumnezeu trebuie să-l iubească şi pe semenul său. “Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (1Ioan 4, 20).

Nu numai Sfântul Isaac Sirul avea o dragoste puternică pentru toţi şi pentru toate. Orice sfânt are această dragoste. Iată, de exemplu, ce spune Sfântul Siluan Athonitul: “Domnul m-a învăţat să iubesc pe vrăjmaşi. Lipsit de harul lui Dumnezeu nu putem iubi pe vrăjmaşi, dar Duhul Sfânt ne învaţă iubirea şi atunci vom simţi milă chiar şi pentru demoni, căci ei s-au dezlipit de bine, au pierdut smerenia şi iubirea lui Dumnezeu”.

Părintele Paisie Olaru, un isihast român care a plecat la Domnul imediat după Revoluţie, spune că semnele sporirii duhovniceşti sunt “lacrimile la rugăciune, cugetul că eşti cel mai păcătos, o mare bucurie în inimă şi multă iubire şi milă faţă de toată zidirea”.

Nepătimirea nu se face văzută doar în relaţiile cu oamenii şi cu mediul înconjurător, pofta şi mânia fiind anihilate, ci şi în planul cugetării. Omul desăvârşit “poate zbura, purtat de aripi, în planurile celor nevăzute şi să atingă adâncul mării celei neatinse, pătrunzând cârmuirile dumnezeieşti şi minunate, cele din firile celor gândite cu mintea şi din firile celor supuse simţurilor, şi cercetează tainele cele duhovniceşti, cele prinse printr-o înţelegere simplă şi subţire”. Dumnezeu Cel transcendent este experimentat, prin har, datorită stării de curăţie la care nevoitorul a ajuns.

Harul lui Dumnezeu este prezent în inima lui şi îşi face văzută această prezenţă printr-o seamă de lucrări: contemplarea lui Dumnezeu în creaţie, înţelegerea duhovnicească a Scripturii, cunoaşterea apofatică (tainică) a lui Dumnezeu, rugăciunea curată şi fenomene mistice extraordinare.

Omul poate vedea cu ochii trupeşti Lumina dumnezeiască, aşa cum au văzut-o ucenicii Domnului pe Muntele Tabor, dacă a fost preschimbat prin harul lui Dumnezeu şi efortul propriu într-un om nou. Trupul nu este piedică în această experienţă mistică pentru că el însuşi a devenit “trup duhovnicesc” (Romani 8, 11).

“Se spune despre Avva Pamvo, citim în Pateric, că precum a luat Moise icoana slavei lui Adam, când s-a slăvit faţa lui, aşa şi faţa lui Avva Pamvo, ca fulgerul strălucea şi era ca un împărat şezând pe tron. De aceeaşi lucrare era şi Avva Siluan şi Avva Sisoe”.

Conştiinţa plinătăţii Sfântului Duh, pe care o are omul pe măsura despătimirii, face să se risipească întunericul morţii, teama de judecată, adâncul iadului, îndreptând privirile numai către Domnul Hristos Care vine în Slava Sa. Nici un efort nu-i prea mare pentru a intra “în cămara de nuntă a palatului. Că de vom lipsi din vreo pricină oarecare, fie din pricina poverii vreunei patimi ce ne stăpâneşte de mai înainte, fie din pricina vremii, fie şi numai de vreun locaş din jurul cămării de nuntă, va fi mare nenorocire”.

Nepătimirea poate ajunge la măsuri nebănuite. Biruind asupra patimilor, care sunt rezultatul pervertirii unor funcţiuni fireşti aşezate de Dumnezeu în om, se poate ajunge la performanţa de a te ridica – măcar vremelnic – deasupra chiar a trebuinţelor fireşti. Se anticipă astfel starea de după înviere când oamenii “nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer” (Matei 22, 30). Sfinţii au ajuns să se lipsească vremelnic şi de hrana strict trebuincioasă. Nepătimirea presupune mai întâi tămăduirea firii din starea de boală la care au adus-o patimile, iar în al doilea rând ridicarea ei mai presus de fire.

Dinamica despătimirii, Andrei Andreicuț

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here