,,Dacă avem ochi de văzut, aceştia vor percepe în jurul nostru miracole. Păsările din vazduh şi florile de pe câmpii vor deveni semne ale Raiului, iar oamenii rugători vor oferi mărturii de netăgăduit despre prezenţa, puterea, mărirea şi slava Lui Dumnezeu.’’ (Preot Petru Munteanu)
Dacă am avea credinţă puternică şi tare, am avea curaj să luptăm pentru păstrarea curată a credinţei strămoşeşti în care ne-am născut, aşa cum au luptat înaintaşii noştri, uneori cu preţul libertăţii, chiar şi al vieţii, am trăi credinţa în Dumnezeu, cât mai profund şi mai practic cu putinţă (credinţa fără fapte e moartă), nu ne-am îndoi de existenţa Lui Dumnezeu, nu am uita ca Dumnezeu există şi nu L-am ignora când suntem cufundaţi în grijile lumeşti. Dacă am avea credinţă nu L-am mai alunga pe Bunul Dumnezeu cu faptele noastre rele şi nu L-am mai răstigni în fiecare clipă cu fiecare greşeală a noastră, cu fiecare cui al păcatelor noastre. Dacă am avea credinţă puternică am avea curaj să ne luptăm cu cei care tăgăduiesc Adevărul Evangheliei, am avea curaj să ne mărturisim credinţa în ciuda ironiilor celor din jurul nostru care nu cred în Bunul Dumnezeu şi care ne etichetează în diferite moduri, provocându-ne durere în suflete.
Dacă am avea credinţă şi L-am iubi pe Dumnezeu, nu am fi laşi şi am avea curaj să-L mărturisim, am avea răbdare în suferinţe şi necazuri, am reuşi să pătimim pe nedrept, să răbdăm nedreptăţi cu bucurie pentru Dumnezeu, fiindcă dacă L-am mărturisi cu credinţă şi iubire, ne-am învrednici de mila şi iubirea Sa, Acesta ne-ar vorbi tainic în inima noastră şi ne-am îmbogăţi sufleteşte, am deveni altfel de oameni, oameni care trăiesc pretutindeni unde este Hristos, care trăiesc aşa cum spunea Cuviosul Porfirie în ,,stele, în nemărginire, în cer împreună cu îngerii, cu sfinţii, pe pământ împreună cu oamenii, cu animalele, cu tot şi cu toate.’’
Dacă am fi credincioşi am fi oameni pe deplin fericiţi, fiindcă am fi încredinţaţi de dumnezeirea credinţei noastre şi am crede în adevărul ei, ne-am închina cu toată inima Bunului Dumnezeu, I-am dărui întru totul şi inima şi sufletul, întreaga noastră fiinţă, ne-am închina întreaga viaţă Lui Dumnezeu, L-am căuta neîncetat în orice fir de iarbă, în orice floare, în orice răsărit de soare, am cerceta cu iubire tot ce a creat, am avea mereu un dor de Cer, un dor de El, I-am mulţumi şi I-am închina înălţând spre cer, imne de slavă, I-am cânta cu sufletul, cu inima, şi I-am spune mereu Domnului nostru drag: Te iubim! Te iubim! Te iubim! Dacă L-am cunoaşte pe Dumnezeu şi I-am împlini voia am socoti că suntem datori a-L mări şi a-L slăvi pentru înţelepciunea cu care a creat totul, pentru atotcunoasterea Lui, pentru purtarea de grijă, pentru bunătatea Lui, sfinţenia Lui, dreptatea Lui şi i-am aduce jertfă de iubire inima noastră, i-am darui-o necondiţionat, întreagă, nu pe bucăţele, limba şi buzele noastre, sufletul şi inima noastră I-ar cânta mărirea, I-am preamări strălucirea şi măreţia firii dumnezeieşti, am socoti că este de datoria noastră să nu trăim pentru sine ci pentru Dumnezeu.
Dacă am avea credinţă puternică am avea nădejde să sperăm în mântuirea noastră, sufletele noastre nu s-ar înfricoşa de Judecata de Apoi şi ne-am adăpa doar de la izvorul iubirii de Dumnezeu şi semeni, de la izvorul bucuriei şi fericirii veşnice. Dacă nu am fi creştini doar cu numele, ci am trăi credinţa tare, adâncă, neclintită, lucrătoare şi roditoare, am fi răsădiţi în Biserica Lui Hristos ca nişte pomi roditori şi aleşi, ne-am învrednici să fim fii ai adevăratei Biserici, şi am fi luminaţi cu un Adevăr care niciodată nu înşeală.
Dacă am avea nădejde în suflet, dacă ne-am lăsa mereu în Voia Lui Dumnezeu, am avea întotdeauna în sufletul nostru pacea cea mai adâncă, liniştea ar domni mereu în inima noastră, am căpăta o putere căreia nimic nu-i poate sta împotrivă şi am vedea pretutindeni înflorită floarea speranţei, indiferent de câte obstacole ne-ar lovi pe drumul vieţii. Am vedea cum întotdeauna vor înflori: floarea credinţei, floarea nădejdii, floarea iubirii, floarea bucuriei, floarea simplităţii, floarea liniştii şi păcii sufleteşti, indiferent de vremurile vitrege din viaţa noastră şi am şti că Bunul Dumnezeu ne va ajuta întotdeauna să păstram mereu aceste flori înflorite şi frumoase şi nu ne vom îndoi niciodată de acest lucru. Nu ne-am mai teme de boală, de sărăcie, de răutatea şi nedreptatea oamenilor, nu ne-am mai teme că avem crucea spirituală prea grea, nu am mai deznădăjdui oricât de greu ne-ar fi în viaţa de zi cu zi, fiindcă am conştientiza că, cine Îl iubeşte pe Bunul Dumnezeu ştie că Acesta îi este alături în orice clipă a vieţii, ştie că nu îl va părăsi la greu, ştie că îl va purta în braţe atunci când va fi căzut şi ingenucheat de probleme, fără puterea de a păşi singur, fără puterea de a se ridica singur şi a înfrunta cu curaj greutăţile vieţii.
Dacă ne-am duce crucea cu credinţă am avea curajul să acceptăm orice ne pregăteşte viaţa şi bune şi rele, fără să ne dăm bătuţi la orice necaz şi încercare. Cu Bunul Dumnezeu alături, nu te mai poţi teme de nimic, nu te mai poţi teme nici de răutatea oamenilor, nici de nedreptatea lor, nici de indiferenţa lor, nici de marginalizarea la care eşti supus uneori, nu te mai temi de nimic, fiindcă El e: întărirea, izbăvitorul, sprijinitorul, ,,Tovarăşul ” tău permanent, prietenul tău cel mai bun şi mai devotat, care este alături de tine, chiar dacă toţi ceilalţi te părăsesc, e Domnul iubitor, care ţi-a dăruit Împărăţia Lui în inima ta. Am conştientiza că în ortodoxie nu poate exista viaţă religioasă adevărată fără jertfă, am conştientiza că de vrem să fim ucenici adevăraţi şi credincioşi ai Lui Hristos trebuie să Îl imităm în toate, dar mai ales când e vorba de jertfă, de aceea dacă ne ducem crucea spirituală cu credinţă şi demnitate, primim ajutor dumnezeiesc şi ne bucurăm de binecuvântarea Lui Dumnezeu.
Dacă nu am mai cârti în necazuri şi nevoi, dacă nu am spune că Dumnezeu ne-a uitat şi că nu-I pasă de noi, dacă L-am iubi pe Dumnezeu din toată inima şi cu toată fiinţa noastră, ne-am da seama că Domnul nostru drag ne întinde mereu o mână de ajutor, un colac de salvare, ne trimite ,,îngeri pazitori’’ (un prieten, un vecin, un frate, mama, tata, fratele, sora, duhovnicul, un străin cu inima iubiroare şi caldă), ca să ne poarte şi ei în braţe atunci când am obosit de atâta mers pe drumul greu al vieţii. Dacă ne-am încredinţa pa noi înşine Lui Dumnezeu, Bunul Dumnezeu ne-ar păzi şi ocroti de toate relele Ca un iconom bun ne-ar da fiecăruia din noi orice am avea nevoie şi s-ar îngriji cu multă milostivire şi iubire de toate nevoile noastre materiale şi spirituale.
Dacă am încerca să ne bucurăm de ziua de azi, zi şi cu bune şi cu rele ne-am gândi că mâine ne va purta Dumnezeu de grijă, că ne va da putere să putem înfrunta toate greutăţile zilei de mâine, că ne va scoate în cale oameni care să ne ajute, că ne va ajuta să nu fim îngenuncheaţi de probleme, fiindcă ne iubeşte şi nu ne va lăsa să ne chinuim cu lipsuri de tot felul. Dacă vrem să primim ajutor de la Bunul Dumnezeu, dacă vrem să se milostivească asupra noastră trebuie să-I dăruim din ziua de azi măcar câteva momente pentru a vorbi cu El, pentru a-L chema să ne ajute şi să ne ridice poverile, pentru a ne ţine în braţe când nu mai putem înainta deloc pe cărarea vieţii.Trebuie să agonisim astăzi în vistieria sufletului nostru credinţa, nădejdea, bucuria, dragostea de rugăciune dorinţa de a face bine semenilor şi dacă sufletul nostru va fi hrănit duhovniceşte, Bunul Dumnezeu ne va ajuta să fim hrăniţi şi trupeşte.
Dacă nu ne-ar fi frică să ne cunoaştem pe noi înşine, dacă nu ne-ar fi frică să intrăm în peştera resurselor noastre, nu am mai pierde multe comori pe care le-am putea descoperi acolo. Nu am mai pierde informaţii despre noi, multe talente, aptitudini, abilităţi ale noastre nu ar rămâne necunoscute pentru noi. Nu am mai pierde astfel multe resurse pe care le-am putea folosi în viaţa noastră pentru a atinge mai multe obiective şi scopuri ale noastre. Dacă am avea curajul să înfruntăm necunoscutul care se deschide în faţa noastră ca un hău de la intrarea într-o peşteră, am afla care sunt punctele noastre tari, care sunt punctele noastre slabe la care am mai putea lucra pentru transformarea lor în puncte tari. Dacă nu avem curajul să ne descoperim pe noi înşine rămânem în bezna necunoaşterii, ne plafonăm şi viaţa noastră e o viaţă în care rutina, plictiseala, lenea, teama de nou, sunt la ele acasă. Dacă am avea curaj să ne explorăm sufletele noastre, am descoperi ce avem noi bun acolo, am descoperi ce ne place şi ce nu ne place şi trebuie să schimbăm, ne-am descoperi calităţile şi defectele, am conştientiza cât de mult am evoluat sau involuat spiritual, am descoperi pe lângă multe lipsuri şi multe daruri cu care am fost binecuvântaţi de Bunul Dumnezeu cu iubire şi dărnicie.
Dacă am coborî din înălţimile trufiei noastre, ne-am vedea sărăcia sufletească, am vedea că sufletele noastre sunt măcinate de înfricoşătoarea boală a păcatului şi am conştientiza că toate bogăţiile noastre, toate casele, toate palatele noastre, toate lucrurile noastre sunt pământ, cenuşă, umbră şi fum, am conştientiza zădărnicia bunătăţilor şi plăcerilor omeneşti, nu am mai pune preţ pe statut, pe mărire, pe slavă deşartă, nu am mai fi aşa snobi şi cu nasul pe sus, am conştientiza că toţi murim şi nu putem stăpâni lumea în care trăim, am conştientiza aşa cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, că toţi ,,cei care se mândresc cu faptele lor cele bune şi nu au credinţă în Dumnezeu se aseamănă cu oasele morţilor îmbrăcate în haine frumoase, dar care nu îşi dau seama de frumuseţea lor.’’ Dacă am sluji cu smerenie sinceră şi curată, pentru Dumnezeu, am câştiga totul, am câştiga Împărăţia cerurilor, am dobândi viaţa veşnică şi dacă tânjim spre slava omenească pierdem totul, devenim nepăsători faţă de adevăratele valori şi facem abstracţie de ceea ce este mai important în fiecare dintre noi: comoara nepreţuită – sufletul pe care îl pierdem în mocirla patimilor noastre.
,,Dacă am şti cât frumos este în sinceritate, am putea trăi întreg frumosul prin sinceritate. Dacă am şti cât adevăr este în sinceritate, ne-am aduna cu totul prin sinceritate. Dacă am şti câtă puritate este în sinceritate, ne-am vindeca prin ea. Dacă am şti câtă calitate e în sinceritate am cunoaşte ce e TOTUL. Şi am fi liberi cu adevarat’’ (Alina Mihai).
Dacă ne-am smeri, am şti că la baza tuturor relelor stă greşita înţelegere a eu-lui propriu, am şti că mândria noastră ne separă de Dumnezeu, fiindcă ne asemănăm cu Lucifer care prin răzvrătire s-a transformat din înger al luminii şi iubirii în înger al răutăţii şi întunericului, am şti că gelozia şi invidia sunt otrăvuri puternice care ucid iubirea, care ucid dragostea de aproapele. Aşa cum spunea Părintele Arsenie Boca, smerenia se învaţă cu ajutorul ascultării, lepădării de sine, luarea crucii în fiecare zi şi urmarea Mântuitorului şi ea stinge orice frământare, ucide toate patimile şi linişteşte sufletul.
Dacă am conştientiza, că oricât de multe păcate ar avea omul, oricât de mult ar fi spinii patimilor sale înfipţi în sufletul său, oricât de mare e păcătoşenia sa, dacă îşi dă seama că a greşit slujind doar celui rău şi nu mai vrea să fie prietenul spurcatului diavol, dacă îşi doreşte din toată inima mântuirea sa şi îi pare rău de toate greşelile sale, spălându-şi cu baia Spovedaniei şi a lacrimilor de pocăinţă întunecimea sufletului, acoperă aceşti spini ai păcatelor care i-au invadat mintea, trupul, sufletul şi inima, rănindu-le adânc, cu o floare frumoasă, floarea credinţei şi iubirii care îi vindecă aceste răni, făcându-l sănătos trupeşte şi sufleteşte, nu am mai amâna pocăinţa şi am alerga mereu la duhovnicul nostru, la doctorul sufletului nostru pentru a fi ajutaţi să ne însănătoşim de boala patimilor nostre. Dacă Îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne ajute să avem cartea sufletului nostru, cartea vieţii, scrisă doar cu fapte ale iubirii pentru El şi aproapele, doar cu fapte plăcute Lui, dacă pentru curăţirea sufletelor noastre ne folosim de apa Botezului şi a pocăinţei, dacă pentru hrană şi întărire avem masa dumnezeiască a Sfintei Împărtăşanii, dacă pentru sfinţire şi desăvârşire avem în această viaţă Biserica şi pe slujitorii ei sfinţiţi, putem deveni oameni pe deplin fericiţi, oameni cu conştiinţa curată şi liniştită, oameni cu nădejde în mântuirea lor, fiindcă astfel de oameni nu se mai tem, că diavolii îi vor pârî la Judecata de Apoi, că au săvârşit multe păcate şi că a lor carte a vieţii are pagini doar scrise cu răutate, egoim, mândrie, indiferenţă, minciună, nepăsare, necredinţă, împietrirea inimii, etc.
,,Dacă dorim să dobândim curajul şi neînfricarea martirilor, mărinimia asceţilor şi arderea inimii tuturor sfinţilor din toate vremurile, trebuie să scăpăm de indiferenţă, de iubirea de sine şi de secularizarea vieţii, încercând să trăim cu smerenie credinţa mântuitoare a ortodoxiei, cu duh de iubire şi jertfă, pentru a ajunge din nou la lumina acestei lumi zdruncinate, ce se zbate să-şi găsească drumul.’’ (Părintele Gheorghios S. Kughioumtzoglou)
Cristina Toma
Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]
