Darurile, lucrarea şi misiunea lui Adam

0
140

adam-Să ajungem acum, părinte, la tema noastră, la cunoaşterea lumii aşa cum a făcut-o Dumnezeu.
-Da, să revenim. Dumnezeu deci, precum am zis, a făcut lumea cu cuvântul Său: El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit (Ps. 148, 5) şi a făcut-o atât de frumoasă şi de bună, încât însuşi a caracterizat toate ca bune foarte (Fac. 1, 31) şi, de vreme ce l-a făcut Dumnezeu pe om ultimul, l-a făcut după chipul şi asemănarea Sa (Fac. 1, 26); iar după ce a suflat peste acesta şi i-a dat suflare de viaţă (Fac. 2,7), l-a pus în Rai ca împărat al lumii şi i-a dat lui toate în stăpânire şi i-a adus înainte toatefiarele câmpului şi toate păsările cerului (Fac. 2,19), ca să hotărască Adam ce nume va avea fiecare: Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice (Fac. 2,20).
-Deci Adam a dat nume animalelor, nume pe care le au până astăzi, nu Dumnezeu?
-Adam, copile, nu Dumnezeu. Poţi să-ţi închipui ce imagine măreaţă!… Adam şezând ca pe un tron împărătesc şi numind unul câte unul toate animalele pământului. Şi oare n-a numit omul şi toate plantele? Omul, ca împărat al lumii, a dat nume şi a caracterizat toată lumea, judecând el însuşi de ce trebuie să ia fiecare animal, fiecare plantă, fiecare lucru denumirea potrivită.

-Adică, vreţi să spuneţi că nu a dat la întâmplare numele fiecărei creaturi? A avut o raţiune pentru fiecare denumire?
-Desigur, fiecare nume a avut raţiunea lui. Această raţiune o avea în minte Adam, care a numit, de exemplu, leul leu şi oaia oaie, căci Adam avea luminare de la Dumnezeu şi ştia lucrurile nu doar pe dinafară, ci şi pe dinăuntru. O cunoştea Adam pe Eva nu doar după chipul ei, ci vedea ce se întâmplă şi în trupul ei, ce se întâmplă în sufletul ei.

-De necrezut! Si cum reuşea aceasta?
-Reuşea aceasta pentru că Adam avea în privirea lui o calitate foarte importantă, un mare dar. Putea vedea în spatele aparenţelor, putea să vadă starea adevărată a fiecărei fiinţe, valoarea reală.
-Aşa deci…
-Da. Dacă îţi zicea Adam că femeia lui, Eva, este frumoasă, nu înţelegea că Eva era frumoasă doar la chip sau la trup, ci înţelegea asta pentru că vedea cu ochiul său puternic că toată era frumoasă, şi în trupul ei, şi în inima ei, plămânii, stomacul, mintea şi celelalte. Dar, desigur, şi în sufletul ei, era frumoasă, şi bună, şi sfântă. Gândul ei, şi dorinţa ei, voinţa ei, hotărârea, raţiunea. Desigur că femeia lui avea o mare valoare, ca o creatură înţeleaptă, ca o icoană, ca un chip al lui Dumnezeu, fiind hărăzită a se asemăna cu Dumnezeu si a-si dobândi desăvârşirea. Toate acestea le vedea Adam. Aşa era primul om, aşa îl făcuse Dumnezeu. Aşa simţuri îi dăruise şi, atât cât a trăit în Rai, aşa lucrau simţurile lui, pentru că erau sănătoase şi nu se îmbolnăviseră încă, nu le stricase păcatul; căci, precum zice Sfântul Dorotei, „în timp ce trăia în desfătarea Raiului, avea simţurile lui întregi (sănătoase)”.
-Deci, aşa am fi putut fi şi noi astăzi dacă am fi trăit în Rai?
-Da, aşa am fi fost şi noi astăzi, dacă nu se întâmpla acea greşeală a lui Adam şi a Evei, care să-i scoată din Rai. Dar să lăsăm astea acum. Vreau să te întreb: îţi închipui cum e să vezi atât de bine pe fiecare om şi pe dinăuntru, şi pe dinafară, încât sa poţi spune: Eu îl cunosc pe acesta foarte bine; de cum l-am văzut, am înţeles cine este?
– Dar asta, părinte, o zicem şi astăzi, şi nu avem ochii şi capacităţile lui Adam.
-Da, acum însă greşim de multe ori, pentru că ochii noştri ne înşală şi, de nevoie, poporul înţelept are această zicală: „Din ceea ce auzi să nu crezi nimic, iar din ceea ce vezi să crezi doar jumătate.”
Adam avea o calitate desăvârşită, să vadă în spatele oricărui obstacol. Ochii lui străpungeau toate şi vedeau valoarea reală a lucrurilor. Atunci când zicea despre ceva că este bun, asta însemna cu adevărat că este bun, şi atunci când spunea că un animal este puternic era cu adevărat puternic, atunci când spunea că ceva era sănătos, era cu adevărat sănătos. Niciodată nu greşea Adam atunci când numea sau caracteriza ceva.
-Spuneţi-mi, părinte, în afară de acest dar pe care îl avea Adam, de a vedea toate corect, mai avea şi alt dar?
-Da, în Rai Adam avea şi altceva foarte important. Dumnezeu i-a dat lui Adam drept scop îndumnezeirea şi îi sădise în sine ca finalitate asemănarea cu Dumnezeu, însă îi dăduse şi o misiune: să conducă lumea spre sfinţenie. Sfinţenia lumii venea în continuarea îndumnezeirii omului.
Astfel, rostul omului în grădina Raiului era să se desăvâr-şească în fiecare zi, iar misiunea sa în lume era să ajute lumea şi toate câte existau în ea să se desăvârşească. Această desăvârşire a lumii presupunea în mod deplin slava lui Dumnezeu. Scrie într-o rugăciune Sfântul Simeon Noul Teolog: „Dumnezeul meu, l-ai creat pe om împărat al tuturor celor pământeşti spre slava măreţiei Tale şi a bunătăţii Tale.”
Misiunea omului în lume era să sfinţească lumea, legând toate cele ale lumii de Dumnezeu.
-Dar cum putea să facă aceasta, părinte ?
-Pentru toate trebuia să spună: acest fruct este creaţia Preaînţeleptului Dumnezeu. Slavă numelui Său! Acest animal este creaţia Preaînţeleptului Dumnezeu. Slăvit să fie numele Său! Şi, precum va zice mai târziu în sfintele slujbe, „binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”, căci atunci când omul Îl slăveşte şi îl binecuvântează pe Dumnezeu, zicând „binecuvântat este Dumnezeu” sau „slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie”, atunci când mănâncă mâncarea sa sau bea băutura sa, atunci însuşi omul se sfinţeşte, dar şi mâncarea şi băutura sa se sfinţesc.

Răspunsuri la întrebări ale tinerilor, Arhim. Spiridonos Logothetis

Jurnal Spiritual

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here