Măgărușul si Nasterea Domnului
După ce Dumnezeu i-a izgonit din Rai pe Adan și pe Eva, văzând El chinurile oamenilor care ispitiți de cel rău se omorau în războaie și își pierdeau sufletele cu păcatul minciunii, furtișagului, înșelăciunii și cu câte și mai câte semenea fărădelegi, în nemărginita Lui mărinimie a fost cuprins de mila lor. A hotărât așadar să le ușureze pedeapsa trimițându-le pe pământ un Mântuitor. Un Fiul al Său, care să ia asupră-I păcatele lumii.
Mai întâi proorocii au vestit că se va naște un Fiu al Domnului se va numi Emanu-El, ceea ce pe limba lor însemna „cu noi este Dumnezeu”. Apoi, la sorocul cuvenit, Arhanghelul Gabriel s-a coborât din cer pe o rază scânteietoare până în cetatea Nazareth, din Țara Galileei, și întrupându-se dintr-un nor de lumină, s-a arătat pe neașteptate unei preacurate fecioare, pe numele ei Maria, spre Bunavestire a unei apropiate minuni Dumnezeești.
– Bucură-te, Marie, aleasă între femei! a glăsuit mângâietor Arhanghelul vestitor. Duhul Sfânt se va pogorî asupra ta și vei fi Maica lui Iisus Hristos, Mântuitorul oamenilor.
Îngerul Domnului s-a arătat apoi, în vis tâmplarului Iosif, logodnicul Mariei, și l-a înștiințat că Dumnezeu avea să se facă om prin pruncul neprihănitei fecioare. În vremea aceea împăratul roman Augustus poruncise ca toți supușii să se întoarcă degrabă la locul de baștină sprea a fi numărați, Iosif și Maria au trebuit și ei să pornească spre cetatea Bethleem, din Țara Iudeei. Cum drumul era lung și anevoios pentru Maria, au luat cu ei un măgăruș.
Ajunși la Bethleem, în prag de noapte, n-au mai aflat găzduire în oraș și s-au adăpostit într-o peșteră friguroasă, unde ciobanii din partea locului încropiseră o iesle. În acel sărac lăcaș, în toiul uneia dintre cele mai lungi nopți ale anului, a venit pe lume Pruncul Luminii, Fiul Domnului. Maica Lui L-a înfășat și L-a culcat în iesle, printre vite, care cu blândețeau suflat pe nări trombe de aer cald și cu răsuflarea lor au încălzit trupul sfânt. Între timp, în creștetul cerului se ivise o stea cum nu se mai pomeni până atunci.
Magii
Ridicându-și privirile spre ea, trei magi de la Răsărit, Gaspar, Melchior și Balthazar, au luat seama că nu luneca pe bolta nopții în rând cu celelalte, de la răsărit către apus, ci urca de la miazăzi spre miazănoapte, și au înțeles că vestea lumii nașterea unui mare împărat. Încărcați cu daruri scumpe, au pornit pe dată, după raza ei, să-L afle pe Hristos. Steaua i-a călăuzit prin deșerturile nisipoase, până ce ajungând deasupra peșterii din Bethleem, a încremenit. Magii au știut că în acel loc se află Pruncul. Descălecând de pe cămilele lor, și-au scuturat de colb veșmintele scumpe, țesute cu fir de aur și argint și bătute cu nestemate și au pătruns în peșteră. Culcat în ieslea de paie, Pruncul Sfânt le zâmbea. Magii au îngenunchiat cu smerenie, și-au plecat frunțile, și pe ștergare de mătase au întins aur, smirnă și tămâie.
În vremea asta, aflând de nașterea lui Iisus, netrebnicul și hapsânul rege Irod, speriat că i se va lua tronul, a poruncit uciderea tuturor pruncilor din Bethleem.
Numai că, după plecarea celor trei crai de la Răsărit, un înger al Domnului i s-a arătat în vis lui Iosif și a spus:
– Scoală-te, ia Pruncul și pe maica Lui, fugi în Egipt și stai în acel loc pâne ce îți voi spune.
Înspăimântat, Iosif a urcat-o pe spinarea măgărușului pe Maria, care și-a strâns pruncul la piept și au pornit degrabă într-acolo.
Drumul era anevoios. Soarele îi bătea nemilos în creștet pe călători. Măgărușul se afunda la tot pasul în nisipul purat de vârtejuri, de vânturile deșertului. Ostenită de arșiță, de la o vreme, Maria a ânceput să caute din ochi, un loc de popas. Și iată că, înaintea lor s-a ivit un plop falnic, cu frunze argintii.
– Rogu-te plopule, lasă-ne și pe noi să ne odihnim la poala ta. Primeste-ne în umbra ta ocrotitoare, să ne răcorim frunțile încinse, l-a rugat blând Maica cu Pruncul în brațe.
Dar plopul hapsân la suflet, și-a arcuit și mai tare crengile în sus, ca să nu mai arunce pic de umbră.
Mâhnit, Iosif a apucat măgărușul de căpăstru și au pornit iar la drum. Dar nu se depărtaseră bine, când un trăsnet a bubuit năprasnic în urma lor și o limbă de foc picată din înaltul cerului a despicat în două trufașul plop, năruindu-l la pământ. Frunzele lui frământau înspăimântate pe trunchiul pâtjolit.
Maria oftă întristată:
– Răutatea se întoarce întotdeauna împotriva celui cu suflet hain. Plopule hain, vei rămâne pururi cum te-ai arătat dinaintea Fiului lui Dumnezeu, cu umbra săracă, sterp și cu frunza tremurâdă…
Fugarii au pornit iar la drum. Nisipul răsfrângea nemilos dogoarea razelor de soare. În aerul încins prindeau a pâlpâi priveliști amăgitoare. Lacuri cu unde de cleștar îi îmbiau să își astâmpere setea. Încărcate de rod, livezi de smochini și portocali îi chemau să își potolească foamea. Dar totul era o închipuire …
Într-un târziu le-a ieșit în cale o salcie plăpândă. La capătul puterilor, Maria a șoptit cu glas abia auzit:
– Rogu-te, blândă salcie, primește-ne să ne odihnim la umbra ta.
Cu bucurie, salcia și-a boltit pe dată crenguțele mlădioase și meșteșugite și le-a împletit un umbrar răcoros. Iosif a ajutat-o pe Maria să descalece de pe măgăruș și amândoi au vegheat somnul pruncului. Înțelegându-le parcă teama de a nu fi descoperiți de zbirii lui Irod, salcia și-a aplecat pâna la pâmânt coroana. A ascuns cu totul sub frunzișul ei mătăsos, Doar măgărușul a rămas pe dinafară cu urechile lui ciulite.
N-au zăbovit mult. La plecare, Maria a mângâiat trunchiul salciei:
– Dumnezeu răsplătește însutit bunătatea. Milostivă salcie, vei rămâne pe veci gingașă și mlădioasă; prețuită și căutată de oameni care vor ști să te folosească, împletindu-ți nuielușele în fel și chip. Și fără a mai privi în urmă, Maria își strânse puncul la piept, a încălecat pe măgăruș și urmată de Iosif și-au văzut de drum. Curând aveau să ajungă în Egipt.
Drept răsplată și amintire pentru că a dus cu bine până acolo preșioasa povară, Dumnezeu a rânduit ca măgărușul și urmașii lui să poarte de-a pururi pe grumaz o cruce.
Și tot de atunci oamenii au purces să numere de la capăt anii. Se născuse Mântuitorul nostru… Numărătoarea trebuia luată de la unu.
“Noapte de Crăciun“, Manuela Cernat
Jurnal Spiritual
