„Iată surorilor mele întru Domnul, cele cu inimă de aur, iată, deci!” Aşa şi-a început bătrâna maică Magda povestea ei. Nu mă lăsaţi să-mi duc în mormânt taina ce o am în inimă. Nu-i îngăduiţi proastei Magda să ascundă ceva de voi, inimioare de aur, nici să păstrez taina în inima mea! Aşadar, se pare că Dumnezeu voieşte ca eu, maica cea proastă, Magda, să vă descopăr ceea ce mi s-a arătat într-o noapte.
„Da, inimioare de aur, totul s-a întâmplat în acea noapte minunată a Sâmbetei lui Lazăr, ziua de dinaintea Duminicii Stâlpărilor, când luna plină strălucea şi o urmărea pe proasta de Magda cu uimire în timp ce ea umbla prin cimitir pe la miezul nopţii, pe când voi dormeaţi. S-a întâmplat chiar în acea zi, cea în care se prăznuieşte învierea săvârşită asupra lui Lazăr care murise.”
„Proasta de Magda se aplecase asupra unei pietre de mormânt, punând pentru a mia oară păcătoasa ei întrebare, punând-o asupra pământului negru şi a mormântului întunecat – vechea şi păcătoasa întrebare care tulburase sufletul Magdei ani în şir: «Ce faceţi voi sub pământ, surorile mele moarte? Cum arată trupul vostru acum şi unde se află sufletele voastre?»”
„Apoi mi-am înălţat capul şi m-am uitat şi la luna plină, părându-mi-se că luna lui Dumnezeu se uita la mine aspru şi plină de reproş, de parcă ar fi fost primejdios să mă plâng soarelui lui Dumnezeu de păcătoasa, preapăcătoasa mea întrebare şi micimea credinţei proastei de Magda. M-am înspăimântat de lună, mi-am acoperit ochii cu mâinile şi m-am aplecat deasupra mormântului. Şi am început să mă rog pentru surorile mele moarte spre a căpăta iertare din partea lor: «Iertaţi-mă, dragi surori, voi, care vă aflaţi în aceste morminte, iertaţi-o pe proasta de Magda că săvârşeşte ceea ce nimeni nu mdrăzneşte şi cere ceva la care deja s-a răspuns cu mult timp în Urmă. Jur că nu voi mai veni la mormintele voastre; proasta de Magda nu vă va mai tulbura, ci se va ruga de acum înainte lui dumnezeu cu şi mai multă râvnă şi se va pregăti cu mai măre grijă sPre a veni la voi, la voi în morminte, iubitele mele surori în Domnul cu inimi de aur»”.
„În acest chip am tot cerut iertare de la surorile mele din mormânt timp îndelungat. Apoi am înălţat capul spre lună, dar luna nu mai era pe cer, ci rămăsese doar lumina lunii. Probabil că luna fugise să se plângă soarelui lui Dumnezeu de proasta de Magda. Dar, voi, dragele mele surori, ce credeţi că mi s-a mai arătat în lumina lunii?
Ce credeţi că i s-a arătat păcătoasei de Magda în lumina lunii! Oameni, oameni, din ce în ce mai mulţi oameni! Cimitirul era plin, curtea din jurul bisericii era plină; toţi, unul lângă altul, de la un capăt la celălalt, în toate zările, de parcă s-ar fi strâns unul într-altul şi tot nu încăpeau. Şi toţi erau îmbrăcaţi în alb. Toţi în pânză albă, iar chipurile le erau acoperite cu văluri albe. Dar dincolo de pânză, în pieptul lor, strălucea o lumină lină, precum aceea dintr-o candelă de veghe”.
„Apoi mi s-a ivit un gând: ele toate sunt femei, sunt toate surorile mele din morminte. Nu le-am văzut chipurile sau mâinile, dar ceva mi-a spus că acestea erau toate surorile din morminte. «Ce drăguţe sunt», mă gândeam eu. «Voi sunteţi precum îngerii», surorile mele întru Domnul, cele cu inimi de aur, mai frumoase decât luna sau soarele. Ce frumoase sunteţi voi, mirese ale lui Hristos, fiice ale lui Dumnezeu.
Frumuseţea voastră atrage privirea. Cât de strălucitoare şi de curate sunteţi; nu precum întunecata şi pângărita Magda. Da, dacă ai fi avut Magda credinţa, dragostea, ascultarea, hărnicia, smerenia, rugăciunea, curăţia, înţelepciunea şi faptele bune pe care le-aţi avut voi pe când vă aflaţi în viaţa aceasta.
Plângi, biată Magda, plânge-ţi păcătoşenia, lipsa de credinţă, lenevia, mândria, trufia, neascultarea faţă de maica stareţă şi lipsa dragostei faţă de surorile tale.
Jeleşte fiică păcătoasă a Evei din pricina faptelor, dorinţelor şi cugetelor tale nevrednice. Priveşte cum arată fiicele Maicii lui Dumnezeu; ele sunt grâul cel curat al raiului”.
„Aşa m-am jelit eu pentru mine însămi şi pentru greşelile vieţii mele, ca cea mai rea dintre toţi păcătoşii; şi în timp ce eu mă tânguiam, acea mulţime albă a început să se mişte înainte şi înapoi, la stânga şi la dreapta, precum apele albe, ca un stol de porumbei ca nişte fiinţe făcute din zăpada cea mai curată şi mai albă. Apoi m-am gândit în sinea mea: «0, dacă măcar s-ar putea învrednici acea păcătoasă Magda să le vadă chipurile, să le vadă în ochi!»”
„Şi acea întreagă mulţime s-a mişcat în jurul meu, ca nişte nori albi în jurul maicii Magda, aflată în rasa ei neagră”. Dacă ar fi îndepărtată măcar acea pânză, aşa încât să pot vedea, să văd şi să absorb această nepământească frumuseţe şi gingăşie.
Pleacă, o, lună, cufundă-te în mare! E cu putinţă, oare, ca voi, fostele noastre maici de aur şi surori să vă ruşinaţi sau să vă temeţi a vă arăta chipurile?
„Ah, dorinţele prosteşti ale proastei Magda. De îndată acea mulţime a rămas complet tăcută şi toate pânzele albe au căzut de pe chipurile lor şi de pe trupurile lor până la picioare, până la pământ, fiicele mele de aur. Şi ce credeţi că mi s-a descoperit? Ce au văzut aceşti ochi obosiţi ai proastei Magdalena? E greu de redat în cuvinte. Credeţi că am văzut o frumuseţe cerească, fecioare şi îngeri ai lui Dumnezeu? Nu, nu, nu, câtuşi de puţin. Schelete, schelete, oase-moarte, goale, hâde, înspăimântătoare. Orbitele ochilor fără ochi, dinţi şi maxilare fără carne sau piele, coaste cu totul dezgolite, astfel încât le puteai număra una câte una, picioare ca nişte beţe albe cu pielea cojită; toate erau schelete şi oase şi nimic altceva decât schelete şi oase”.
„Privind această imagine cumplită, trupul proastei Magda, acest trup dezgustător, a început să tremure ca o frunză aflată pe un copac desfrunzit, de groază şi spaimă – ca un pescar care a tras o plasă plină şi grea din apă, aşteptând să dea de peşte, dar a aflat şerpi în schimb. Am vrut să ţip în noapte, dar gâtul îmi amorţise. M-am gândit că toate acele schelete vor da buzna peste mine ca să mă apuce şi să mă sfâşie în bucăţi. De-abia am aflat puterea de a-mi deschide gura şi a îngăima:
«Iertaţi-mă, sfinte surori, iertaţi-o pe proasta Magda!» Şi am făcut o metanie până la pământ înaintea acelor schelete ciudate, monstruoase-fantome, aşa cum le-aş putea numi.” „După ce am făcut metania, mi-am ridicat capul de la pământ, dar nu se mai afla nimic, nicăieri. Nu mai era nimic pe pământul negru, înafara bisericii, mormintelor, a luminii lunii şi a proastei Magdalena, aflată în lumina lunii, în timp ce voi, binecuvântatele mele surori cu inima de aur, dormeaţi. Parcă totul ar fi fost înghiţit de pământ într-0 clipă, în vreme ce păcătoasa Magda făcea metanie şi se ridica de la Pământ. De parcă doar liniştea nopţii, iarba de primăvară proaspătă S1 tânără, lumina albă a lunii, biserica şi mormintele ar fi fost singurele lucruri rămase pe pământ”.
„Dar când biata Magda a privit în sus, ea a văzut o mulţime de candele de veghe, candele de veghe strălucitoare, zburând spre cer. Şi o putere nevăzută au tras-o şi au înălţatro, purtând-o în ceruri în spatele candelelor de veghe”.
„Acolo, păcătoasa Magda s-a aflat deodată în cetatea lui Dumnezeu, într-un pâlc de pomi cu frunze de aur şi argint şi totul foşnea frumos, precum clopotele ce scoteau sunete dulci, catifelate. Iar cetatea lui Dumnezeu era plină şi supraabundentă de maici-fecioare cu chipuri vesele şi strălucitoare, înveşmântate în rase albe întreţesute cu aur. Totul era alb şi auriu. Păsările raiului cântau, mireasma raiului se răspândea în toate părţile, iar lacrimile se revărsau pe obraji – lacrimi de bucurie”.
„Şi acea mulţime de maici-fecioare cântau: „Binecuvântat este numele Domnului de acum şi până în veac”. Şi, mai sus, în înălţimile de deasupra noastră răsuna cântarea „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot”. Atunci mi-am dat seama că cele ce cântau „Binecuvântat este numele Domnului…” erau surorile care muriseră în mănăstirea noastră, iar cele ce cântau „Sfânt, Sfânt, Sfânt” erau cereştile puteri netrupeşti, îngerii şi arhanghelii”.
„Aşa s-a făcut că eu, proasta Magda, cea mai sărmană creatură de pe pământul cel negru, am văzut, am auzit, am mirosit şi am respirat lumina şi bucuria şi frumuseţea. «Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima pomului nu s-au suit» (vezi I Cor. 2: 9), nevenindu-mi să cred că aşa ceva ar putea exista vreodată sau s-ar putea asemăna acestora”.
„Uimită, uluită şi tulburată, Magda a auzit şi a văzut minuni nemaivăzute şi nemaiauzite. Şi ar fi continuat să privească şi să asculte în acest chip veacuri de-a rândul şi nu şi-ar fi dat seama că veacurile ar fi trecut, fiindcă nici veacurile şi nici timpul nu există acolo, ci totul era veşnic. Şi ea ar fi continuat aşa, v-o spun sincer, dacă surorile acelea din mănăstirea noastră nu ne-ar fi chemat şi nu ar fi început să discute cu mine. Dar ele m-au chemat şi din nou m¬am uitat la chipurile lor, mai strălucitoare decât soarele şi mai dulci decât mierea.
Iar glasul lor, cuvintele lor, dănţuirea lor – toate acestea nici măcar cel mai învăţat om de pe pământ, şi cu atât mai puţin biata Magda, nu le-ar putea înfăţişa ori descrie”.
„Maicile m-au chemat, şi atunci una dintre ele a început să-mi vorbească, dar era ca şi cum toate mi-ar fi grăit prin dulcea ei gură: «Soră Magda, aseară, prin noi, Domnul ţi-a oferit un răspuns la întrebarea ta, la cea pe care tu ai pus-o de o mie de ori noaptea, la mormintele noastre. Tu ai întrebat ce s-a întâmplat cu trupurile noastre şi ce s-a întâmplat cu sufletele noastre. Şi iubita noastră Maică a lui Dumnezeu, căreia i-am închinat mănăstirea noastră, 1-a implorat pe dulcele Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca ea să-ţi fie revelată şi înfăţişată prin noi. Scheletele noastre, pe care tu le-ai văzut pe pământ şi de care te-ai temut atât de tare, sunt rămăşiţele trupurilor noastre. Sângele carnea şi apa s¬au dus toate în ţărâna pământului. Oasele durează cel mai mult, deoarece oasele simbolizează dogmele adevărului, iar din adevăr vin toate celelalte bunătăţi».
Aici, însă, tu vezi acum doar sufletele noastre în trupuri părelnice şi într-o frumuseţe părelnică, sufletele ce vor fi înveşmântate în frumuseţe adevărată şi veşnică la Judecata cea de Apoi, atunci când Domnul Iisus, Căruia I s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ, ne va învia trupurile şi ne va înveşmânta sufletele cu ele. Iar acea îmbrăcăminte a sufletelor noastre va fi chiar mai frumoasă decât veşmântul pe care-1 vezi acum pe noi. Slăvită noastră Maică a Domnului, mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii, L-a implorat pe Fiul ei ca acest lucru să ţi se descopere chiar în ziua în care se prăznuieşte învierea Sf. Lazăr, prietenul lui Hristos, care s-a nevoit cot la cot cu Maica Domnului pe pământ. Acum, ceea ce ai văzut în scheletele noastre dinapoia învelitoarei de pânză albă care părea a fi o candelă de veghe, şi lumina pe care tu o vezi acum în piepturile noastre şi care ne luminează întreaga fiinţă, este lumina inimii, acolo unde noi am păstrat lumina adevărului lui Hristos şi dragostea Sa pe când ne aflam pe pământ. Şi ceea ce ai citit în Sfintele Scripturi ale lui Dumnezeu despre cele şapte candele de veghe de pe candelabru, sunt cele şapte virtuţi creştine cardinale, care sunt aprinse de Duhul Sfânt şi strălucesc dinaintea Domnului Dumnezeu. Du-te acum, soră Magda, şi mulţumeşte-I Domnului că dintre toţi muritorii ai fost învrednicită să vezi ceea ce ai vazut şi care este sfântul adevăr al lui Dumnezeu – care nu se schimbă S* nu dispare. Şi spune-le surorilor tale să vegheze asupra inimilor lor Ca o candelă de veghe atât asupra trupului, cât şi a sufletului lor, să-l umple cu untdelemnul tuturor virtuţilor şi să-l lumineze cu Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, pentru a putea fi împreună cu noi în această lume cerească, aici, în raiul lui Dumnezeu, unde bucuria este veşnică pentru cei ce L-au iubit pe Domnul Iisus Hristos în timpul vieţii lor petrecute în timp şi care au trecut din lumea aceea întru aceasta cu credinţă şi nădejde doar în El.
Lui Dumnezeu I se cuvine slava şi puterea în vecii vecilor. Amin. Binecuvântat este numele Domnului acum şi pururea şi în vecii vecilor”.
„Iată, surorile mele cu inimă de aur, descoperirea de Sus a proastei Magda. Să nu spuneţi că acesta a fost doar un vis sau o fantezie. Dacă această descoperire a fost un vis, atunci întreaga mea viaţă a fost un vis şi încă un drum mai palid decât această descoperire. Căci niciodată nu am trăit sau nu am văzut ceva în viaţa mea atât de limpede şi de aievea ca ceea ce tocmai v-am istorisit. Şi dacă socotiţi acum că ceea ce v-am istorisit v-ar fi vătămător, încercaţi s-o îngropaţi de îndată în uitare, aşa precum un mort este îngropat în pământ. Dar dacă o socotiţi ziditoare, atunci binecuvântaţi-mi sufletul şi pomeniţi-o pe bătrâna voastră soră, proasta Magda, în rugăciunile voastre, surorile mele cu inimă de aur!”
După ce şi-a istorisit minunata ei descoperire, bătrâna maică a devenit mult mai senină şi amabilă. Iar mai apoi ea obişnuia să-şi istorisească această descoperire fiecărei surori în parte, povestind-o şi iar povestind-o acestora. Dar boala i s-a agravat din ce în ce mai mult, iar în toamna aceea a adormit întru Domnul.
Toate surorile au jelit-o pe draga lor, bătrâna maică Magda, de parcă le-ar fi fost propria lor mamă după trup, şi multă, multă vreme ale au istorisit iar şi iar povestea minunatei sale vieţi, bunătatea ei şi descoperirea ei. Fie ca Dumnezeu să dăruiască un loc de odihnă îr Rai dulcelui şi blândului ei suflet. Amin.
Lupta pentru credinţă, Episcop Nicolae Velimirovici, Arhim. Justin Popovici
Jurnal Spiritual
