Sfântul CASIAN ROMANUL către Episcopul Castor, în epistola sa despre cele opt gânduri ale răutăţii, adică despre cel al lăcomiei pântecelui, al curviei, al iubirii de argint, al mâniei, al întristării, al trândăviei, al slavei deşarte şi al mândriei.
III. Despre iubirea de argint
A treia lupta o avem împotriva duhului iubirii de argint. Războiul acesta este străin şi ne vine din afară firii, folosind necredinţa monahului. De fapt aţâţările celorlalte patimi, adică a mâniei şi a poftei, îşi iau prilejurile din-trup şi îşi au oarecum începutul în răsadul firii, de la naştere. De aceea sunt biruite abia după vreme îndelungată. Boală iubirii de argint însă, venind din afară, se poate tăia mai uşor, dacă este silinţa şi luare aminte.
Dar de nu e băgată în seama, se face mai pierzătoare decât celelalte patimi şi mai cu anevoie de înfrânt. Căci e “rădăcina tuturor răutăţilor”,3 după Apostolul. Să băgăm numai de seama: îmboldirile cele fireşti ale trupului se văd nu numai la copii, în care nu este încă cunoştinţă binelui şi a răului, ci şi la pruncii cei prea mici şi sugăci care nici urmă de plăcere nu au în ei, însă îmboldirea firească arată că o au.
De asemenea observăm la prunci şi acul mâniei, când îi vedem porniţi asupra celui ce i-au năcăjit. Iar acestea le zic, nu ocărând firea că pricina a păcatului (să nu fie), ci că să arăt că mania şi poftă au fost împreunate cu firea omului de către însuşi Ziditorul cu un scop bun, dar prin trândăvie alunecă din cele fireşti ale trupului în cele afară de fire. De fapt îmboldirea trupului a fost lăsată de Ziditorul spre naşterea de prunci şi spre continuarea neamului omenesc prin coborâre unii de la alţii, nu spre curvie.
Asemenea şi imboldul mâniei s-a semănat în noi spre mântuire, că să ne mâniem asupra păcatului, nu că să ne înfuriem asupra aproapelui. Prin urmare nu firea în sine e păcătoasă, chiar dacă o folosim noi rău. Sau vom învinovăţi pe Ziditor? Oare cel ce a dat fierul spre o întrebuinţare necesară şi folositoare e vinovat, dacă cel ce l-a primit îl foloseşte pentru ucidere?
Am spus acestea, vrând să arătăm că patimă iubirii de argint nu~şi are pricina în cele fireşti, ci numai în voia liberă cea foarte rea şi stricată. Boală această când găseşte sufletul căldicel şi necredincios, la începutul lepădării de lume, strecoară într-insul niscai pricini îndreptăţite şi la părere binecuvântate că să oprească ceva din cele ce le are. Ea îi zugrăveşte monahului în cuget bătrâneţe lungi şi slăbiciune trupească şi-i şopteşte că cele primite de la chinovie nu i-ar ajunge spre mângâiere, nu mai zic când este bolnav, dar nici măcar când este sănătos; apoi că nu se poartă acolo grijă de bolnavi, ci sunt foarte părăsiţi şi că de na va avea ceva aur pus de o parte va muri în mizerie.
Mai apoi îi strecoară în minte gândul că nici nu va putea rămâne multă vreme în mănăstire, din pricina greutăţii îndatoririlor şi a supravegherii amănunţite a Părintelui. Iar după ce cu astfel de gânduri îi amăgeşte mintea, că să-şi oprească măcar un bănişor, îl înduplecă vrăjmaşul să înveţe şi vreun lucru de mâna de care să nu ştie Avva, din care îşi va putea spori argintul pe care îl râvneşte. Pe urmă îl înşeală ticălosul cu nădejdi ascunse, zugravindu-i în minte câştigul ce-l va avea din lucrul mâinilor şi apoi traiul fără griji. Şi aşa, dându-se cu totul grijii câştigului, nu mai ia aminte la nimic din cele protivnice, nici chiar la întunerecul deznădejdii, care îl cuprinde în caz că nu are parte de câştig; ci precum altora li se face Dumnezeu stomacul, aşa şi acestuia aurul.
De aceea şi fericitul Apostol, cunoscând această, a numit iubirea de argint, nu numai “rădăcina tuturor răutăţilor”, ci şi “închinare la idoli”. Să luăm seama deci, la câtă răutate târăşte boală această pe om, dacă îl împinge şi la slujirea la idoli. Căci după ce şi-a depărtat iubitorul de argint mintea de la dragostea lui Dumnezeu, iubeşte idolii oamenilor scobiţi în aur.
Întunecat de aceste gânduri şi sporind la şi mai mult rău, monahul nu mai poate avea nici o ascultare, ci se răzvrăteşte, sufere, cârteşte la orice lucru, răspunde împotriva şi nemaipazind nici o evlavie, se duce că un cal nesupus în prăpastie. Nu se mulţumeşte cu hrană cea de toate zilele şi strigă pe faţă că nu mai poate să rabde acestea la nesfârşit. Spune că Dumnezeu nu e numai acolo şi nu şi-a încuiat mântuirea să numai în Mănăstirea aceea; şi că de nu se va duce de acolo se va pierde.
Banii cei puşi de o parte, dând ajutor socotintii acesteia stricate, îl susţin că nişte aripi să cugete la ieşirea din mănăstire, să răspundă aspru şi cu mândrie la toate poruncile şi să se socoată pe sine că pe un străin din afară. Orice ar vedea în Mănăstire că ar avea trebuinţă de îndreptare, nu bagă în seama, ci trece cu vederea, dacă nu defăima şi huleşte toate câte se fac.
Caută apoi pricini pentru care să se poată mania sau întrista, că să nu pară uşuratec, ieşind fără pricina din Mănăstire. Iar dacă poate scoate şi pe altul din Mănăstire, amăgindu-1 cu şoapte şi vorbe deşarte, nu se da îndărăt să o facă, vrând să aibă un împreună lucrător la fapta să cea rea. Şi aşa aprinzându-se de focul banilor săi, iubitorul de argint nu se va putea linişti niciodată în Mănăstire, nici nu va putea să trăiască sub ascultare.
Iar când dracul îl va răpi că un lup din staul şi, despărţindu-1 de turmă, îl va lua spre mâncare, atunci lucrările rânduite pentru anumite ceasuri în chinovie, pe care îi era greu să le împlinească, îl va face vrăjmaşul să le împlinească în chilie zi şi noapte cu multă râvnă; nu-1 va slobozi însă să păzească chipul rugăciunilor, nici rânduiala posturilor; nici canonul privegherilor. Ci, după ce 1-a legat cu turbarea iubirii de argint, toată sârguinţă îl înduplecă să o aibă numai spre lucrul mâinilor.
Trei sunt felurile boalei acesteia, pe care le opresc deopotrivă atât dumnezeieştile Scripturi, cât şi învăţăturile Părinţilor. Primul e cel care face pe monahi să agonisească şi să adune cele ce nu le aveau în lume; al doilea e cel care face pe cei ce s-au lepădat de avuţii să se căiască, punându-le în minte gândul să caute cele pe care le-au dăruit lui Dumnezeu; în sfârşit al treilea e cel care, legând de la început pe monah de necredinţa şi moleşeală, nu-1 lasă să izbăvească desăvârşit de lucrurile lumii, ci îi pune în minte frică de sărăcie şi neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îndemnându-1 să calce făgăduinţele pe care le-a făcut când s-a lepădat de lume.
Pildele tuturor acestor trei feluri precum am zis, le-am găsit osândite în dumnezeiască Scriptură. Aşa Ghiezi, voind să dobândească banii pe care nu-i avea înainte, s-a lipsit de darul proorociei, pe care învăţătorul sau voia să i-1 lase drept moştenire şi în loc de binecuvântare a moştenit lepra veşnică prin blestemul Proorocului.
Iuda, voind să recapete banii, de care mai-nainte se lepădase urmând lui Hristos, a căzut nu numai din ceaţă ucenicilor, alunecând spre vânzarea Stăpânului, ci şi viaţă cea trupească a să prin silnică moarte a sfârşit. Iar Anania şi Salira, oprind o parte din preţul vânzării, se pedepsesc cu moartea prin gură apostolească.
Marele Moise porunceşte şi el în a “Două lege”, în chip tainic, celor ce făgăduiesc să se lepede de lume, dar de frică necredinţei se ţin iarăşi de lucrurile pământeşti: “De este cineva fricos şi-i tremură inima de teamă, să nu iasă la război, ci să se întoarcă acasă, că nu cumva cu frică lui să sperie şi inimile fraţilor săi”.
Poate fi ceva mai întemeiat şi mai lămurit decât această mărturie? Oare nu învăţăm din această cei ce ne lepădam de lume, să ne lepădam desăvârşit şi aşa să ieşim la război, că nu cumva punând început slăbănog şi stricat, să întoarcem şi pe ceilalţi de la desăvârşirea evanghelică, semănând temere într-inşii? Chiar şi cuvântul bine zis în Scripturi: “că mai bine este a da decât a lua”, îl tâlcuiesc rău aceştia, fortandu-l şi schimbându-i înţelesul, că să potrivească cu rătăcirea şi cu poftă lor de argint.
De asemenea învăţătură Domnului care zice: “Dacă vrei să fii desăvârşit, vinde-ţi averile tale şi le da săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi venind urmează-mi Mie”.
El chibzuiesc că decât să fii sărac mai fericit lucru este a stăpâni peste o bogăţie proprie şi din prisosul ei a da şi celor ce au lipsa. Să ştie însă unii că aceştia că încă nu s-au lepădat de lume, nici n-au ajuns la desăvârşirea monahicească, câtă vreme se ruşinează de Hristos şi nu iau asupra lor sărăcia Apostolului, că prin lucrul mâinilor să-şi slujească lor şi celor ce au trebuinţă, spre a împlini făgăduinţă călugărească şi a fi încununaţi cu Apostolul, că unii cari, după ce şi-au risipit vechea bogăţie, lupta că Pavel lupta cea bună în foame şi în sete, în ger şi fără haine1.
Căci dacă Apostolul ar fi ştiut că pentru desăvârşire mai de trebuinţă este vechea bogăţie, nu şi-ar fi dispreţuit starea să de cinste, căci zice despre sine că a fost om de vază şi cetăţean român2. Asemenea şi cei din Ierusalim, care îşi vindeau casele şi ţarinile şi puneau preţul la picioarele Apostolilor3, n-ar fi făcut această, dacă ar fi ştiut că Apostolii ţin de lucru mai fericit şi mai chibzuit că fiecare să se hrănească din banii săi şi nu din osteneală proprie şi din ceea ce aduc neamurile. Încă mai lămurit învaţă despre acestea acelaşi Apostol în cele ce scrie Românilor, când zice: “Iar acum merg la Ierusalim că să slujesc Sfinţilor, că a binevoit Macedonia şi Ahaia să facă o strângere de ajutoare pentru cei lipsiţi dintre Sfinţii din Ierusalim. Că au binevoit, dar le sunt şi datori”.
Dar şi el însuşi, fiind adesea pus în lanţuri şi în închisori şi ostenit de călătorii, sau împiedecat de acestea să-şi câştige hrană din lucrul mânilor sale, precum obişnuia, spune că primit-o de la fraţii din Macedonia, care au venit la el: “Şi lipsa mea au împlinit-o fraţii cei ce au venit din Macedonia”.
Iar Filipenilor le scrie: “Şi voi Filipenilor ştiţi că ieşind eu din Macedonia, nici o biserica nu s-a unit cu mine când a fost vorba de dat şi luat, decât voi singuri. Că şi în Thesalonic odată şi de două ori mi-aţi trimis cele de trebuinţă”.
Aşadar, după părerea iubitorilor de argint, sunt mai fericiţi decât Apostolul şi aceştia, fiindcă i-au dat din averile lor şi lui cele de trebuinţă. Dar nu va cuteza nimeni să zică această, dacă nu cumva a ajuns la cea mai de pe urmă nebunie a minţii.
Deci dacă vrem să urmăm poruncii evanghelice şi întregii Biserici celei dintru început, întemeiată pe temelia Apostolilor, să nu ne luăm după socotinţele noastre, nici să înţelegem rău cele zise bine. Ci, lepădând părerea noastră cea molesita şi necredincioasă, să primim înţelesul cel adevărat al Evangheliei. Căci numai aşa vom putea urmă Părinţilor şi nu ne vom despărţi niciodată de ştiinţă vieţii de obşte, ci ne vom lepăda cu adevărat de lumea această: Bine este deci să ne amintim şi aci de cuvântul unui Sfânt, care spune că Sfântul Vasile cel Mare ar fi zis unui senator, care se lepădase fără hotărâre de lume şi mai ţinea ceva din banii săi, un cuvânt că acesta: “Şi pe senator l-ai pierdut şi nici pe monah nu l-ai făcut!”
Trebuie aşadar să tăiem cu toată sârguinţă din sufletul nostru “rădăcina tuturor răutăţilor”, care este iubirea de argint, ştiind sigur că de rămâne rădăcina, lesne cresc ramurile. Iar virtutea această anevoie se dobândeşte nepetrecand în viaţă de obşte, căci numai în ea nu avem să purtăm de grijă nici măcar de trebuinţele cele mai necesare. Deci având înaintea ochilor osânda lui Anania şi a Safirei, să ne înfricoşăm a ne lasă ceva nouă din averea noastră veche.
Asemenea, temându-ne de pildă lui Ghiezi, a celui ce pentru iubirea de argint a fost dat leprei veşnice, să ne ferim de-a adună pentru noi banii pe care nici în lume nu i-am avut. Gândindu-ne apoi la sfârşitul lui Iuda cel ce s-a spânzurat, să ne temem a lua ceva din cele de care ne-am lepădat, dispreţuindu-le.
Iar peste acestea toate, să avem de-a pururi înaintea ochilor moartea fără de veste, că nu cumva în ceasul în care nu aşteptăm, să vie Domnul nostru şi să afle conştiinţa noastră întinată cu iubirea de argint. Căci ne va zice atunci cele ce în Evanghelie au fost spuse bogatului aceluia: “Nebune, într-această noapte voi cere sufletul tău, iar cele ce ai adunat ale cui vor fi?”
Citeşte şi:
- Despre cele opt gânduri ale răutăţii – înfrânarea pântecelui (I)
- Despre cele opt gânduri ale răutăţii – duhul curviei şi al poftei trupeşti(II)
