Despre înnoirea vieții creștinilor

0
126

copilaBiserica este o Cină, un act ce înseamnă a mânca și bea. Mâncarea și băutura sunt premise ale vieții omului, modul lui de participare la viață. Distrugerea vieții și intrarea morții în lume s-a întâmplat tot printr-un act de mâncare – mâncarea din fructul „pomul cunoștinței binelui și răului”. Primul om a separat atunci luarea hranei – posibilitatea de viață – de comunicarea și relația cu Dumnezeu. A luat hrană numai pentru sine, pentru susținerea individualității sale, a vrut să realizeze viața, nu ca relație și comuniune, ci ca supraviețuire individuală naturală și ca existență autonomă.

La Cina Sfintei Euharistii, Biserica realizează o abordare a vieții total contrară celei care a fost a primilor oameni. Ia hrana nu în cadrul revendicării individuale a vieții, ci pentru a realiza viața ca raportare la Dumnezeu și comuniune cu El. Această schimbare a modului de a realiza viața nu este doar o conformare morală la niște porunci, nici o exaltare sentimentală sau o trăire mistică oarecare. Este actul mâncării şi al băuturii care se transformă în întrepătrundere de viaţă din iubire, în renunţare la răzvrătirea ce viza existența autonomă. Participarea noastră la Cina Sfintei Euharistii este comuniune cu frații noștri și cu Dumnezeu – ne împărtășim de viața cea adevărată, acceptăm să existăm numai ca iubind și fiind iubiți. De aceea și Euharistia eclesială se dovedește chipul și arătarea modului treimic de existență, revelarea „vieții celei adevărate”, a Împărăției lui Dumnezeu.

Tocmai pentru că realizarea și manifestarea Împărăției lui Dumnezeu în Sfânta Euharistie nu este nici rezultatul vreunei reușite morale și nici vreo trăire misticizată de aceea depășește posibilitățile omului de a o realiza. Este dar, dăruire, rezidire a vieții, reînnoire a posibilităților vieții. Darul ne-a fost dat și ni se dă „în Trupul și Sângele” lui Hristos, prin unirea reală dintre creat și necreat. Așa cum însăși existența noastră, alteritatea persoanei noastre, nu este realizare a noastră, ci dar, dăruire, tot așa și lucrarea prin care viața noastră supusă stricăciunii și morții devine nestricăcioasă, schimbarea modului nostru de existență. Puterea dătătoare de viață și începutul este Dumnezeu, Duhul Cel Sfânt al lui Dumnezeu. Acesta dăruiește existența, întemeiază ipostasul nostru personal ca răspuns existențial la chemarea iubirii Sale negrăite, Acesta înnoiește natura noastră creată, edificând „omul cel nou” – unirea Dumnezeirii cu omenitatea – „în Trupul” lui Hristos.

Înnoirea vieții creaturii prin intervenția Duhului Mângâietor este permisă pentru construirea Bisericii și pentru participarea noastră la Biserică. Când vorbim despre înnoirea vieții nu înțelegem nici îmbunătățirea morală a omului, nici reabilitarea sa juridică, ci faptul că este atât de real pe cât este însăși constituirea vieții, constituirea existenței. Pentru a se constitui făptura cea nouă a Bisericii nu era suficientă învățătura lui Hristos către Ucenicii Săi și nici repetarea și imitarea Cinei celei de Taină. Trebuia să se întâmple pogorârea dătătoare de viață a Duhului celui Sfânt al lui Dumnezeu asupra trupului omenesc așa cum s-a pogorât Duhul asupra Sfintei Fecioare pentru a se săvârși întruparea lui Hristos. Această intervenție a Duhului Sfânt a trăit-o Biserica istoric în ziua Cincizecimii și o trăiește la fiecare Cină Euharistică.

Christos Yannaras, Abecedar al credinței

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here