Există o singură mistică
Există un singur Dumnezeu şi un singur adevăr, o singură religie şi o singură mistică; o puteţi numi sufism, sau creştinism, sau budism, oricum doriţi. Aşa cum Dumnezeu nu poate fi divizat, nici mistica nu poate fi divizată.
Este o greşeală când cineva spune: „Religia mea e diferită de religia ta.” Omul acesta nu ştie ce este religia. Nu pot exista mai multe mistici, aşa cum nu pot exista mai multe înţelepciuni; Înțelepciunea este una singură. Este una din erorile omenirii când se spune: aceasta este înţelepciune răsăriteană şi aceasta este înțelepciune apuseană; o asemenea împărţire denotă doar lipsă de înţelepciune.
Există mai multe metode, dar o singură cale
Omul moşteneşte aceeaşi înţelepciune dumnezeiască, indiferent cărei părţi a lumii îi aparţine. A face distincție între ocultism şi mistică este, de asemenea, o greșeală ca şi cum ai spune despre cei doi ochi ai cuiva: acesta este ochiul meu și acesta este al tău. Ambii ochi aparțin unui aceluiași suflet. Când cineva înfăţişează mistica drept una din ramurile copacului adevărului, el greşeşte gândind că este doar o ramură; căci mistica este trunchiul care uneşte toate ramurile. Mistica este calea pe care se ajunge la adevăr. Iisus Hristos a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.” El nu a spus: „Eu sunt Căile şi Adevărurile”; căci nu există decât o singură cale şi oricare alta ar fi greşită. Există multe religii, dar nu şi multe înţelepciuni; multe case de închinăciune ale Domnului, dar un singur Dumnezeu; multe scripturi, dar un singur Adevăr. Aşa că există multe metode, dar o singură cale.
Patru metode există
Metodele de a obţine această realizare sunt multe la număr, dar patru sunt principale: prin inimă, prin minte, prin acţiune şi prin repaus. Metode unite sub forma crucii. O persoană trebuie să aleagă între aceste patru metode diferite de a se dezvolta şi a se pregăti pentru călătoria pe cale, pe singura cale care se numeşte mistică. Nici o religie nu se poate pretinde proprietara ei, dar aceasta este calea tuturor religiilor. Nicio biserică nu poate pretinde că este unica ei deţinătoare, căci mistica aparţine tuturor bisericilor. Nimeni nu poate spune că a lui este singura cale. Este aceeaşi cale pe care trebuie s-o străbată toţi ceilalţi.
Firea misticului
Oamenii şi-au închipuit adesea că misticul este un ascet, un visător, un om cu capul în nori şi care nu trăieşte cu picioarele pe pământ, lipsit de simţ practic; sau că un ascet trebuie să fie neapărat şi un sihastru. Lucrurile nu stau astfel. De asemenea, nu rareori oamenii cred că misticul este un excentric, iar atunci când întâlnesc un excentric spun că acesta trebuie să fie un mistic! Este o concepţie greşită, o exagerare, căci adevăratul mistic trebuie să dea dovadă de echilibru. El va avea capul în cer, dar picioarele îi vor sta pe pământ. Adevăratul mistic este la fel de treaz în lumea aceasta ca şi în cealaltă. Un mistic nu este cineva care visează. Dimpotrivă, misticul este treaz; cu toate acestea, el este capabil să viseze atunci când ceilalţi oameni nu sunt, şi să rămână treaz atunci când ceilalţi nu pot. Un mistic păstrează echilibrul între două aspecte: puntea şi frumuseţea. El nu sacrifică frumuseţea pentru putere, nici puterea pentru frumuseţe. El posedă puterea şi se bucură de frumuseţe.
Viaţa misticului
Nu există restricţii în viaţa unui mistic; totul arată ehilibru, raţiune, dragoste şi armonie. Religia misticului cuprinde toate religiile, dar el este mai presus de ceea ce oamenii numesc religia lor. De fapt, el este religie, iar morala lui este cea a tuturor religiilor: reciprocitatea – să întoarcă toată bunătatea primită de la aţii, să facă bine altora fără să aştepte apreciere sau altceva în schimb şi să facă orice sacrificiu, indiferent cât de mare, pentru dragoste, armonie şi frumuseţe.
Dumnezeul misticului se găseşte în inima lui; adevărul misticului este dincolo de cuvinte. Oamenii polemizează şi se ceartă pentru lucruri fără importanță, dar mistica nu este subiect de polemică. Pentru că oamenii vor să vorbească, după care uită totul. Foarte adesea nu cel care ştie vorbeşte mult, ci acela care vrea să ştie. Misticul este cel care ştie, dar nu dezbate. El ştie că fericirea se află în inima lui; dar a spune acest lucru în cuvinte este ca şi cum ai încerca să pui oceanul într-o picătură de apă, sau lumina într-o singură lumânare.
Extazul
Există, însă, un „vin” pe care-l bea misticul şi acest vin este extazul. Un „vin” atât de tare încât prezenţa misticului devine ca vinul pentru toţi cei din preajma lui. Acest vin este sacramentul adevărat, al cărui simbol se găseşte în biserică. Ce este el, de unde vine, din ce este făcut? Poate fi numit putere, viaţă, o tărie ce vine prin mistic, prin sferele de care orice om este ataşat. Prin ataşamentul său de aceste sfere, misticul bea vinul care întreţine sufletul omenesc, iar vinul acela este extazul, drogul misticului. Este drogul iubirii care se manifestă în inima omului. Odată ce misticul a băut acel vin, ce mai contează dacă el stă în sălbăticie, printre stânci, sau într-un palat? Este acelaşi lucru. Palatul nu-l lipseşte de plăcerile mistice, pe care nici stâncile nu le pot alunga. El a găsit Împărăția lui Dumnezeu pe pământ, despre care Mântuitorul Iisus Hristos a spus: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi Dreptatea Lui și toate celelalte vă vor fi adăugate vouă”.
Calea duhovniceaască
Oamenii se zbat pentru multe lucruri în lumea aceasta, dar calea duhovnicească este ultimul lucru pe care-l caută. Există apoi indolenţii, care spun: „Am o viaţă întreagă în faţă şi când va veni momentul să mă trezesc, mă voi trezi”.
Dar misticul ştie că acesta este singurul lucru de care trebuie să se ocupe, că toate celelalte vin după el. Este lucrul cel mai important din viaţa lui.
Căutând să-l realizeze pe Dumnezeu, trebuie el oare să-şi neglijeze îndatoririle din această lume? Nu e nevoie. Misticul nu trebuie să renunţe la nimic pentru a realiza rostul vieţii. Tot ce trebuie este să acorde cea mai mare importanţă lucrurilor esenţiale.
Viaţa unui mistic este meditativă, dar pentru el meditaţia este ca şi cum ai întoarce un ceas. Operațiunea aceasta durează doar câteva clipe, după care ceasul merge întreaga zi. La fel, misticul nu trebuie să se gândească la meditaţie cât e ziua de lungă. Ea va decurge de la sine.
Pildă
Un şah al Persiei obişnuia să vegheze şi să se roage noaptea. Un prieten s-a mirat de lungile sale meditaţii după o zi de muncă. „Este prea mult”, a spus acesta, nu ai nevoie de atâta meditaţie”. „Nu vorbi astfel, căci nu ştii… Noaptea eu îl urmez eu pe Dumnezeu, iar ziua mă urmează Dumnezeu pe mine”.
Despre mistică
Clipele de meditaţie pun în mişcare tot mecanismul, ca un râu ce se varsă în ocean. Ele nu-l reţin cu nimic pe mistic de la obligaţiile sale; ele nu fac decât să binecuvânteze cu gândul lui Dumnezeu toate vorbele pe care le rosteşte.
În tot ceea ce gândeşte sau face un mistic există parfumul lui Dumnezeu, care devine o binecuvântare şi o vindecare. Iar dacă cineva întreabă cum poate misticul, cum a devenit atât de bun şi de îndatoritor, să-şi ducă viața în mijlocul gloatei a cărei grosolănie ar trebui să-l întristeze de moarte, răspunsul este că aşa se şi întâmplă şi că inima unui mistic este mai mâhnită decât a oricui. Bunătatea şi răbdarea îşi atrag toţi spinii. Dar cu inima sa se întâmplă la fel ca şi cu un diamant, care prin tăiere şi şlefuire devine briliant; iar când inima a fost îndeajuns de şlefuită, ea devine o flacără ce luminează nu doar viaţa misticului, ci şi pe a altora.
Hazrat Inayat Khan
