Disciplina interioară prin rugăciunea de toată vremea (I)

0
231

pacat– Ȋn cazul în care cineva a adresat un blestem cuiva şi nu-şi conştientizează păcatul lui, este posibil ca acest blestem să se întoarcă chiar asupra lui? Iar dacă îşi conştientizează păcatul mai târziu, ce se întâmplă până când îşi conştientizează acest păcat, suferă ceva?

– Dragă, în ceea ce priveşte blestemul, în orice caz există o cenzură dincolo, nu înseamnă că dacă cineva a rostit un blestem, trebuie neapărat să se împlinească în realitate pentru cel blestemat. Păi, sunt atâţia oameni care o fac la furie, la vreme de asuprire sufletească, şi care apoi renunţă, care n-ar vrea să se întâmple aşa.

La mine vin la spovedit, de exemplu, femei, mame care spun că şi-au blestemat copilul. Şi eu le întreb: cum ai zis? Şi eventual îmi spun c-au zis: „Să-l arză focul!”, „Să-l mânânce moartea!” ş.a.m.d. Zic: bine, dar dacă se întâmplă aşa? „Vai de mine, părinte, păi să nu se-ntâmple!”

Deci oamenii nu rămân pe gândul ăla, şi-atunci nici Dumnezeu nu ţine seama de vorbe nesocotite. Dumnezeu ştie cum şi ce se întâmplă. Ȋn orice caz, dacă cineva conştientizează că n-a făcut bine, cere iertare de la Dumnezeu şi Dumnezeu poate să-l ierte şi-l iartă de pacat.

– Dacă am fost dezamăgită în mod neaşteptat de cineva (întâmplător acel cineva îmi este chiar rudă foarte apropiată), îi acord iertarea mea, dar nu-i mai pot acorda încrederea. Acesta este un păcat?

– Cât priveşte iertarea celor care te-au supărat, aceasta trebuie să fie, pe cât se poate, deplină, pentru că noi zicem: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”. Ȋnsă toate ale omului sunt la nivelul omului, nu poţi să-i ceri unui copil să meargă la acelaşi pas cu un om mare. Faci ce poţi, la măsurile tale, şi de la asta poţi să ajungi, mai departe, la mai mult şi la mai bine.

– Dar dacă nu-i mai pot acorda încredere, este un pacat?

– Da, asta-i o situaţie trecătoare, o situaţie care se dizolvă, cu timpul. Poţi să-i acorzi încredere mai târziu, dacă nu poţi să-i acorzi încredere atunci. Uneori nu poţi să treci peste anumite lucruri; aşa este firea noastră împătimită. Dar Dumnezeu poate să le rezolve pe toate, iar pentru ce nu putem noi, cerem ajutor de la Dumnezeu, ca să ne ajute El.

– Ce semnifică lacrimile de la rugăciune?

– Lacrimile, după Sfântul Isaac Sirul, sunt puse între minte şi trup: semne ale trupului, semne în trup, despre aşezarea minţii. Sunt un dar de la Dumnezeu, pentru unii – nu toţi îl au şi nu toţi îl pot avea, de fapt. Ştiţi că femeia păcătoasă a udat cu lacrimi picioarele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar Domnul Hristos a iertat-o, pentru cinstirea pe care i-a adus-o şi pentru faptul că a dorit să fie iertată. Dar nu se spune acelaşi lucru despre fiul risipitor, care şi el a avut o pocăinţă, o întoarcere.

Ȋntoarcerea, pocăinţa în sine este părăsirea păcatului; acesta este esenţialul. Sfântul Isaac Sirul vorbeşte despre lacrimi de întristare şi despre lacrimi de bucurie. Aşezarea sufletească poate fi în sensul acesta, de întristare pentru păcate, şi aceasta poate aduce (şi aduce, la unii) lacrimi; alţii au o sensibilitate pentru bucuria de la Dumnezeu şi pot avea şi din aceasta lacrimi.

Lacrimile nu sunt esenţialul, esenţialul este aşezarea sufletească. Sunt binevenite, sunt dorite… Noi, de exemplu, avem la sfânta slujbă un cuvânt care zice aşa: „Lacrimi dă-mi mie, Dumnezeule, ca oarecând femeii celei păcătoase, şi mă învredniceşte să ud preacuratele Tale picioare, care din calea rătăcirii pe mine m-au izbăvit, şi mir de bună mireasmă să-Ţi aduc Ţie: viaţă curată, întru pocăinţă mie agonisită; ca să aud şi eu glasul Tău cel dorit: «Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace!»”.

„Lacrimi dă-mi mie, Dumnezeule!”

Ȋn această alcătuire de rugăciune, adresată Domnului nostru Iisus Hristos, cerem lacrimi. Păcate avem, poate ca femeia păcătoasă, Dumnezeu ştie câte avem , dar nu avem aşezarea de lacrimi pe care a avut-o femeia cea păcătoasă, şi atunci zicem: „Lacrimi dă-mi mie, Dumnezeule, ca oarecând femeii păcătoase (cum i-ai dat, oarecând, femeii celei păcătoase) şi mă învredniceşte (e un har special) să ud preacuratele Tale picioare, care din calea rătăcirii pe mine m-au izbăvit”.

Şi fiindcă femeia cea păcătoasă a avut şi mir, n-a avut numai lacrimi, zicem: „Şi mir de bună mireasmă să-Ţi aduc Ţie – ce? – viaţă curată”. Deci mirul meu este (ar trebui să fie) „viaţa curată, întru pocăinţă mie agonisită”; pocăinţa aduce viaţă curată şi viaţa curată este mirul cu care să ungem preacuratele picioare ale Domnului nostru Iisus Hristos. „Mir să-Ţi aduc Ţie: viaţă curată, întru pocăinţă mie agonisită; ca să aud şi eu glasul Tău cel dorit: «Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace!»”. Sunt referiri la femeia cea păcătoasă din Evanghelia de la Luca (7, 36-50).

Din ospăţul credinţei, arhimandritul Teofil Părăian

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here