Despre pocăinţă – Predica a doua în Duminica a opta după Cincizecime (1966)

0
77

invierea fiului risipitorPraznicul Sfântului slăvitului Marelui Mucenic Eftimie şi Sfintei slăvitei cneaghine rusoaice, Olga.

Evanghelia despre femeia păcătoasă. În cetate, iată, era o femeie păcătoasă, iar Mântuitorul, este chemat la masă în casa unui fariseu (Luca 7, 36-37). Dumnezeu în trup, femeia în păcate. Ce întâlnire! A simţit femeia valuri de har care se revărsau de la Domnul Hristos. A simţit că acest minunat Iisus din Nazaret, Care cu privirea şi cu cuvântul tămăduieşte de toate bolile, poate să o vindece şi pe ea de păcatele sale.

Şi iată, ea, cea plină de păcate, cumpără un alabastru cu mir atunci când îl întâlneşte pe Dumnezeu, Care era în trup, şi îşi spune: „Nu! Eu nu vreau să spun nimic! Cum îi voi putea vorbi lui Dumnezeu, pe Care îl am înaintea mea? Voi cădea în genunchi, voi plânge, şi prin lacrimi îi voi descoperi mtreg sufletul meu! Şi efectiv, nimeni nu-mi va prbi. Ea inţră în casa fariseului, iar Domnul şade la masa. Stă cu frică, cu vasul cu mir la picioarele Sale, şi plânge… Acesta este întâiul dar, Doamne, pe care ţi-l pot adduce. Întâiul dar… Iar acolo este iadul, iadul păcatelor şi patimilor mele. Iată, întreaga cetate mă ştie cum sunt, întreaga cetate ştie că sunt murdară şi  josnică. Iată, am venit la Tine. Nu am nimic afară de lacrimi…  Şi plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Sale. Iar Domnul Cel bun tace şi priveşte. Trebuie să fi fost o linişte neobişnuită! Trebuie să fi fost o straşnică uimire. Binecunoscuta desfrânată a îndrăznit, iată, a venit cu miresme, şi plânge, începând să ude cu lacrimi picioarele Domnului, şi cu părul capului ei le ştergea, spune Sfânta Evanghelie, cu părul capului ei (Luca 7, 38). Ce scenă, Doamne!

Iată, cea păcătoasă nu are nimic decât părul cu care să-Ţi şteargă picioarele, nu zice nici cine este ea, nici cum este ea. Dar iată, lacrimile ei sunt mai grăitoare decât orice cuvinte, decât cei mai mari ritori din această lume, iar Tu vezi întreg sufletul ei şi întreg iadul ei. Şi săruta picioarele Sale, se spune în Sfânta Evanghelie, şi le ungea cu mir… (Luca 7,38) Doamne, eu îmi simt împuţiciunea din sufletul meu! Cum să ung picioarele Tale, Doamne, cu stricăciunea mea? Iată, iată mirurile pe care Tu le-ai creat, cu care ung picioarele Tale dumnezeieşti… Nu spune nimic păcătoasa. Nu are cuvinte, limba îi este legată. Nu  poate să spună nici măcar aceasta: „Doamne, sunt păcătoasă”. Totul este înţepenit, totul în afară de sufletul care dogorăşte din dragoste faţă de Domnul şi, într-o minunată pocăinţă, toată, toată se revarsă în lacrimi.

Îndelung trebuie să fi durat această linişte teribilă, neobişnuită şi minunată, caldă şi plăcută.  Erau acolo feluriţi invitaţi, erau mulţi farisei pe care Simon (Luca 7, 36-40), ca prieten al lor, îi chemase; se  aflau acolo ucenicii Domnului şi cine nu era acolo? Iar acolo păcătoasa ştergea picioarele lui Dumnezeu! Uimirea trebuie să fi fost mare şi înfricoşătoare. Domnul întrerupe tăcerea şi îi spune lui Simon, gazdei care îl chemase:

–  Am să-ţi spun ceva.

–  Învăţătorule, spune, a zis acela.

– Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci. Dar neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis:

– Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Iar El i-a zis:

– Drept ai judecat. Şi întorcându-se către femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi, Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele (Luca 7, 40-46), iar tu eşti uimit şi îţi zici întru tine: „Aceasta este femeie păcătoasă”. Acesta, de-ar fi proroc, ar şti cine e şi ce fel e aceasta care se atinge de El, că este păcătoasă. (Luca7, 39) Atunci Domnul descoperă taina ei: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit (Luca 7, 47). Faţă de cine, Doamne? Faţă de Dumnezeu în trup.

Dragostea faţă de Dumnezeu, iată, aceasta este ceea ce El ne-a dăruit. Şi „iertate îţi sunt păcatele” -aceasta este puterea dumnezeiască, care se revarsă asupra sufletului omenesc, mistuind în tine toate păcatele  din suflet, stingând toate păcatele tuturor deznădăjduiţilor, toate patimile. Iar pe de altă parte, dragostea ta se înflăcărează tot mai mult.

Cui se iartă puţin, puţin iubeşte. Şi atunci Domnul îi zice lui Simon: Oare tu ştii cine eşti? Eşti un păcătos pocăit. Şi ai dragoste faţă de Mine; iată, M-ai chemat la masă şi ai invitat şi alţi oameni. Poate că eşti mândru, căci, iată, ţi-a intrat marele învăţător în casă să prânzească la tine. Toate acestea sunt bune, dar aceasta nu este decât o dragoste mică… Priveşte, ea şi-a arătat întreg sufletul ei, de la pământ la Cer şi deasupra Cerului, a descoperit tot ceea ce este întru ea prin lacrimi, prin această aragoste minunată pe care o simte faţă de Mine. Iertate îţi sunt păcatele tale,  toate. Toate, Doamne, oare toate? Toate păcatele. Iar fariseii care se aflau acolo ca oaspeţi au început să bombăne în sinea lor: Cine este Acesta care iartă şi  păcatele? (Luca 7, 49). Domnul însă Se întoarce către femeie şi îi spune: credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace (Luca-7, 50).

Drama s-a încheiat, sufletul este mântuit; a fost relatată întreaga Evanghelie a mântuirii femeii în această lume, Evanghelia fiecărei femei, a fiecărei femei păcătoase. Şi cine este fără de păcat, care om nu este păcătos? Care femeie şi care bărbat se poate lăuda şi-I poate spune Domnului Hristos: Să-Ţi fie cunoscut că eu nu am păcat! O, dacă s-ar întâmpla aceasta, ar fi cu putinţă să o spună numai omul plin de mândrie satanică, plin de mândrie demonică, plin de mândri fariseică. Dar omul normal, fiinţa omenească normal, dacă-L priveşte pe Domnul, îşi simte toate păcatele sale. Nu numai toate păcatele, ci toată păcătoşenia sa. Cum să stai înaintea feţei Domnului Celui de păcat şi încă atât de Milostiv, atât de  Bun?  Evanghelia chiar aşa s-a petrecut, marea şi minunata Evanghelie a lui Hristos, Evanghelia Dumnezeiască a dragostei, pentru a ne arăta calea cea mai lesnicioasă pentru mântuirea de cele mai cumplite şi mai mari păcate. Iată, păcătoasa cea vestită în lume, sărmana păcătoasă, cât de uşor a obţinut mântuirea sufletului. Ce a adus-o la mântuire? Oare lacrimile, oare pocăinţa?

Ce este această pocăinţă? Şi-a urât păcatele sufletului ei. S-a aşezat înaintea Domnului Hristos, s-a privit pe sine în oglinda Lui şi a văzut întregul iad dintru sine, toate duhurile necurate de care era plină, toate patimile ei, toată grozăvia ei, a văzut toată veşnicia plină de negură, de întuneric şi de chinuri. Iadul! Atunci a izbucnit sufletul într-un torent de lacrimi, iar mâinile, ca şi cum şi-ar fi smuls părul, îl apucau ca să şteargă cu el picioarele lui Hristos. Şi totul pentru a ne da nouă pildă. Totul este binecuvântat şi minunat, tot ce vine de la Domnul Hristos. Evanghelia Sa, cât de profundă şi totodată cât de lesne de înţeles este! Nu există păcat pe care El nu-l va putea scoate din mine şi din tine.

Iată, Evanghelia omului păcătos este cu mult mai înfricoşătoare decât Evanghelia de astăzi a e femeii păcătoase. Evanghelia omului păcătos, care este fiul risipitor (Luca 15, 11-32). Fiul risipitor s-a răzvrătit împotriva Tatălui Ceresc. Împotriva cui s-a răzvrătit? S-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, a plecat departe şi nu vrea să-L vadă pe Dumnezeu, slujeşte diavolului, păscându-i porcii  – aceasta înseamnă că îşi hrăneşte patimile sale, trăieşte întreg în patimi, este în afara lui însuşi, a înnebunit, spune Mântutoru, este în afara lui însuşi. Astfel, oml păcătos este mai puternic decât femeia după puterile sale, el este mai puternic şi în păcate şi în patimi. Iată Evanghelia lui cea înfricoşătoare: el se află într-o ţară străină, paşte diavolilor porcii lor, îşi paşte patimile lui. Trăieşte întreg în păcate şi deodată întru el se iveşte pocăinţa. De ce fac eu asta, unde mă aflu? Sunt într-o ţară îndepărtată, rătăcesc prin pustia patimilor mele omeneşti. Aceasta este pustia mea, moartea mea, moartea fără sfârşit, veşnică. Căci fiecare dorinţă a mea păcătoasă care nu poate să fie satisfăcută este fără sfârşit şi nemuritoare, şi tot astfel sunt şi chinurile mele nesfârşite şi nemuritoare, şi pustia mea este nemuritoare şi nesfârşită. Mă duc la tatăl meu; odinioară am aparţinut Tatălui Ceresc, voi merge la El. Îi voi spune: Am greşit la Cer şi înaintea Ta, primeşte-mă (Luca 15,18-19), primeşte-mă din nou. Auzi-mă, Mântuitorule!

Şi, când fiul risipitor îşi vine în sine, el spune: Mă voi duce la tatăl, (Luca 15, 11-32), şi astfel îşi vine în fire din nebunia lui. Atâta timp cât era în afara lui Dumnezeu, trăia în patimi; cu adevărat el era în afara sinelui, stăpânit de patimi. Pocăinţa scoate din sufletul lui întregul iad, întregul întuneric, întreaga beznă. Mă duc, mă duc la Tatăl Ceresc: Am greşit te Cer şi înaintea Ta! Iată ce patimi sunt în jurul meu, porci, demoni, legiuni de demoni, toate acestea şi-au făcut sălaş în mine, iad lângă iad. Tată, am greşit la Cer şi înaintea ta. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Iar tatăl încă departe fiind el, l-a văzut şi i s-a făcut milă de el şi, alergând, cum spune Sfânta Evanghelie, a căzut la grumazul lui şi l-a sărutat (Luca 15, 20), nu a aş teptat să-i mărturisească păcatele sale. Intră în palatele Sale cereşti şi porunceşte îngerilor să aducă degrabă haina lui cea dintâi şi să-l îmbrace şi să pună inel în degetul sau (Luca 15, 22) şi să pregătească cel mai mare ospăţ. Şi spune Tatăl: Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat (Luca 15, 24). „Haideţi să ne veselim”; şi au început să se veselească. Să se veselească toţi îngerii! Iată, s-a pocăit un om păcătos. Cât de important este omul pentru Dumnezeu? Şi omul păcătos este important pentru Dumnezeu. Toate Cerurile s-au bucurat atunci când s-a pocăit un păcătos.

Iată, Evanghelia femeii păcătoase şi Evanghelia omului păcătos ne descoperă toată calea mântuirii. Minunata Evanghelie a Domnului Hristos se petrece şi cu noi, iar El, Atotmilostivul şi Atotbunul, te va îmbrăţişa şi pe tine, pocăitul, chiar de vei fi fost cel mai îngrozitor păcătos; şi te curăţeşte şi te învredniceşte de împărăţia Cerurilor.

Lui, Singurului Dumnezeului cel Adevărat, fie-I de la noi cei mici şi păcătoşi, slava, cinstea şi lauda în toată vremea, în toti vecii. Amin.

Cuvinte despre veşnicie, predici alese, Cuviosul Iustin de la Celie

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here