Despre sfinţii închisorilor – „Ei sunt sfinţi mult mai mult decât credem noi…”

0
143

Sfintii inchisorilor(fragment dintr-un interviu realizat de Cristian Curte şi Visarion Alexa)

– Părinte, pentru că aţi pomenit de închisori, mare parte din intelectualitatea românească interbelică a sfârşit sau a trecut pe acolo. Credeţi că ne putem folosi şi duhovniceşte de experienţele lor?
– Nu [doar – n.n.] cred. Chiar e obligatoriu. Cum să nu? Chiar trăiam acolo – că am 14 ani de închisoare – şi mă gândeam că nu sufăr numai pentru respect, [ci – n.n.] pentru toată omenirea. Pentru marele adevăr care cuprinde tot ce există, toată creaţia. Aici este marea diferenţă dintre
umanitate şi anghelitate. Că umanitatea este superioară îngerilor, anghelităţii. Da. Pentru că omul e un arhon, un stăpân. El [Dumnezeu – n.n.] nu l-a creat pe om aşa cum a creat toate puterile de sus şi tot ce se vede, printr-un cuvânt, printr-un cuvânt să se facă şi s-au făcut. Vă daţi seama ce putere… Pe om l-a cioplit, l-a făcut după chipul şi asemănarea Lui. Hopa! Şi că el poate să ţină locul, se poate ridica, pentru că Domnul Hristos ne-a adus mai mult decât ne-a pierdut Adam. Ne-a dat putinţa de a ne îndumnezei după har. De a ierta vrăjmaşul. De a fi dumnezei pe pământ. (…) Haideţi să vă spun un dialog scris de Goethe, între o fetiţă şi un trandafir.
Fetiţa: -Trandafirule, te rup!
-Şi eu te înţep!
-Trandafirule, te rup!
-Şi eu te înţep!
-Trandafirule, te-am rupt!
-Şi eu te-am înţepat! – zice Goethe.
Dar creştinii zic: „Şi eu nu te-am înţepat.” Aici e diferenţa între vederea creştină şi versuirea „dinte pentru dinte”, legea talionului. „Şi eu nu te-am înţepat, m-am dăruit.” Asta-i poziţia creştină. „Am dat şi obrazul celălalt.” Cine-a biruit? Cel care a lovit sau cel care a dat şi obrazul celălalt? Asta este învăţătura creştină, care are aspect paradoxal.
-Dar, părinte, la Piteşti…
-Vorbim degeaba, aţi înţeles ceea ce vorbim? Vă daţi seama ce lucruri grozave scăpaţi, de treceţi la altă întrebare?
-Nu, nu, aici vreau să rămânem. La Piteşti, asta s-a întâmplat. Cei care erau deţinuţi au răspuns întorcând celălalt obraz şi răbdând. Şi cu toate acestea, unii dintre ei s-a întâmplat să cadă. Nu au rezistat la acele torturi îndelungi. Unde s-a greşit? -Să ştiţi că răspunsul meu este o totală tăcere. Habar n-aveţi ce a fost la Piteşti…
-Doar din cărţi…
-Păi da, aia este. Mă doare inima să îi pomenesc, că mi-au fost fii duhovniceşti, când trăiam în închisoare cu nişte băieţi de o mare frumuseţe sufletească. Iulian Constantin, Maxim… Pe Virgil Maxim l-am avut chiar în celulă… Acolo a fost dincolo de închipuirea omenească. Oriunde, firea omenească simte nevoia să se apere. Acolo, era cu neputinţă, era cruzime, era cu tot… Te obligau sa mănânci fecalele altuia, nu numai pe ale tale. va daţi seama, ce desfiinţare morală, de perecunoaştere a frumuseţii firii omeneşti. Dar lntrebarea o puneţi din afară, n-o puneţi dinăuntru. Asta este. A fost groaznic, dincolo de închipuiri.
-A fost un plan conceput special…
-E, a fost un nenorocit de bucovinean care a vrut să se facă mare …
-Turcanu…
-Ăla, da. Până la urmă, l-a pedepsit Dumnezeu, că l-au împuşcat, dar nu-i vorba de asta. Aveam un fiu duhovnicesc, Constantin Pascu, care a fost foarte torturat acolo, şi cu care eram în celulă, şi ziceam: „Măi, Costică, eu plec la mănăstire. Cum ai putea să suporţi să vezi că merg la mănăstire şi tu să rămâi în lume? Că ne ştiam viaţa [unul altuia – n.n.]. Eu am făcut şi armata. Am scăpat de război… Era nebunie mare călugăria. Este, într-adevăr, cel mai grozav lucru în creaţia lui Dumnezeu. Asta, să renunţi la tine, la bucuriile vieţii… Am nişte fotografii, cum arătam în patrulă, poate am timp să vi le arăt.
-Părinte, ca o concluzie a discuţiei acesteia despre închisoare, credeţi că unii dintre cei care au sfârşit acolo ar putea fi, în viitor, canonizaţi de Biserică? S-au sfinţit prin închisoare?
-Dragă, mie mi s-a pus problema asta de mulţi. Eu am trăit cu ei, şi i-aş face pe toţi sfinţi, dar nu te repezi: „hopa”. Nu. îi lăsăm aşa cum sunt, pentru că în momentul ăsta eu v-am spus ce trebuia. Ei sunt sfinţi mult mai mult decât credem noi. Numai noi ştim ce a fost acolo. Regim de exterminare. îngrozitor, îngrozitor… Mă băgau la răcitor, vă daţi seama? Aşteptam… Eram conştient să văd cum iese sufletul. Da. Groaznic, groaznic era. Şi asta nu era o zi, erau ani şi ani. Extrem de sistematic, [regimul] de exterminare. Dacă te îmbolnăveai, te izolau – ziceau „ca să te faci bine”, dar îţi agravau boala. E, nu poţi [să uiţi] aceste lucruri… Pentru că au fost, fără discuţie, pentru un ideal, pentru credinţa în Hristos… Spunea un arhiereu, Anania, de la Cluj, la Aiud: „Părinte, mă cheamă că s-a făcut o bisericuţă în închisoare. în zona Clujului – ca eparhie. Chiar eu m-am dus să sfinţesc biserica…” A trăit acolo nişte momente, unde erau lanţuri, unde era desfiinţarea valorilor… Asta-i greu de suportat. De-asta spun că nu este momentul să se pună problema asta, important e altceva: eu sunt foarte convins că ei sunt sfinţi la Dumnezeu. Dar mă bazez şi pe un alt cuvânt: „Orice om mântuit e un sfânt.” Dacă eşti mântuit, mântuirea este un enorm de mare lucru, dragii mei. Se discută teoretic, dar nu e aşa. Trebuie să îţi pui viaţa la punct, şi asta e o mare taină. Pentru că moartea e o realitate…

 

Viaţa părintelui ArseniePapacioc, Tesament, cuvinte de folos

Jurnal Spiritual

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here