Despre timpul-forte pe care îl consacrăm exclusiv Rugăciunii

0
89

forteStânca de neclintit pe care se construieşte întregul edificiu al zilei noastre şi datorită căruia rezistăm, este timpul-forte pe care îl consacrăm exclusiv Rugăciunii, fie dimineaţa, fie seara, sau şi dimineaţa şi seara. Locul acestei întâlniri de dragoste este colţul nostru „cel frumos”. Pentru nimic în lume să nu pierdem această întâlnire pentru că acolo, înainte să ajungem noi, Dumnezeu ne aşteaptă şi ne caută ca un mire iubitor: „Scoală, draga mea, şi vino! … Arată-ţi faţa ta! Lasă-mă să-ţi aud glasul!”.

Cine îşi încredinţează Rugăciunea dispoziţiei de moment, dovedeşte că n-a înţeles încă nimic în credinţa lui despre realismul uluitor al relaţiei dintre Dumnezeu şi om.

Ajuns la locul sfânt şi în timpul Rugăciunii, întreaga mea atitudine este determinată de Prezenţa Lui. Sunt aşteptat, căutat, iubit cu o iubire nebună de El, Cel ce Este deja acolo… Conştiinţa vie a acestei realităţi mă face să mă „cutremur” în faţa Sfinţeniei Sale şi fiecare gest va fi fără nici un cusur: Este ceea ce se cheamă ritual, suită de gesturi de tandreţe şi apropiere reciprocă între doi îndrăgostiţi care-şi fac curte. Dacă, de multe ori, ritualul ni se pare gol, este pentru că îi lipseşte acest conţinut miraculos! Şi totuşi, Liturghia este această minunată realitate şi toată viaţa noastră e chemată să devină la fel.

Şi totul începe, cum am spus, în taina acestei singurătăţi, faţă către faţă… Trupul meu este, în acelaşi timp, templul acestui ritual şi cămară de nuntă a acestei întâlniri. Mă duc la Dumnezeu mai întâi cu trupul meu. El e cuvântul cel mai puternic pe care-L adresez Creatorului şi Mirelui meu, pentru ca această rugăciune trupească să fie strigătul lumii sau cântare a frumuseţii ei: trup-mormânt sau închisoare, cum îl numeau grecii antici, trupul morţii, cum spune Sfântul Pavel, trup distrus de suferinţă sau de măştile păcatului, purtând rănile torturilor din fiecare zi, pradă asasinatelor mai mici sau mai mari, dar şi trup tânăr, frumos şi încă neveştejit, semn al făgăduinţei făcute omului şi încă plin de speranţe…

Să fiu acolo, pur şi simplu, conştient de acest trup cu care mă unesc înainte de a-l oferi lui Dumnezeu pentru comuniunea de Har. Prin Rugăciune, această conştiinţă mă va face să cresc înlăuntrul Trupului lui Hristos unde, numai acolo, voi descifra sensul deplin al cuvântului care este trupul meu. Prin Hristos, întru Care „locuieşte trupeşte, toată deplinătatea dumnezeirii”, Cel ce Şi-a asumat toate durerile şi spaimele noastre până la Slava Învierii, Acest Trup de carne înălţat în sânul Sfinte Treimi, în acest Hristos, şi trupul meu devine Cale minunată, Sfântă Taină a Celui ce S-a întrupat în el. Devenit Cale, trupul exprimă, în orice stare ar fi, taina persoanei şi trăieşte Tainele lui Hristos pentru a se naşte la Realitatea dumnezeiască. Dumnezeu a luat trup pentru a trăi experienţa omului, iar omul, tăind plenar viţa în trupul său, va trăi experienţa lui Dumnezeu. Pe această Cale, trupul încetează de a mai fi un străin. Eu nu am un trup cum am un obiect: în măsura în care eu sunt şi trupul meu, mă unesc cu el şi trăiesc în tot adevărul Cuvântul pe care mi-L vesteşte. Trec de la un trup pe care îl posed sau care mă posedă posedându-i şi pe ceilalţi, la un trup de jertfă şi de slujire, un trup liturgic în transfigurare, trup în Trupul lui Hristos, mădular viu al Lui.

Practica rugăciunii lui Iisus, Alphonse si Rachel Goetmann

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here