Trăim într-o epocă de dezechilibru spiritual, în care mulți creștini ortodocși sunt ca niște copii duși de valuri, purtați încoace și încolo de orice vânt al învățăturii, prin viclenia oamenilor, prin meșteșugul lor, spre uneltirea rătăcirii (cf. Efeseni 4, 14). Pare, într-adevăr, să fi sosit timpul când oamenii nu mai suferă învățătura cea sănătoasă, ci – dornici să-ți desfăteze auzul – își îngrămădesc învățători după poftele lor, și își întorc auzul de la adevăr ăi se abat către basme (cf. II Timotei 4, 3-4).
Am rămas consternate la citirea celor mai recente documente și declarații oficiale ale mișcării ecumenice. Teologi ortodocși, reprezentanți ai Conferinței Permanente a Episcopilor Ortodocși din America, și ai altor organizații ortodoxe autorizate, se întrunesc la nivel înalt pentru a purta „dialoguri” formale cu reprezentanți ai bisericilor romano-catolică și protestantă, și dau publicității „declarații commune” privitoare la Euharistie, sau la viața spiritual, și la alte asemenea subiecte. Și asta fără să pomenească, măcar, spre știința ne-ortodocșilor, că Biserica Ortodoxă și Biserica lui Hristos, la care suntem chemați cu toții, că numai Tainele acestei Biserici împărtășesc harul Duhului Sfânt, că Duhul Ortodoxiei poate fi înțeles numai prin trăire nemijlocită în sânul Bisericii Ortodoxe, și că toate aceste „dialoguri” și „declarații commune” nu sunt decât o caricatură cu pretenții de ținută academică a adevăratului discurs creștin, al cărui scop este mântuirea sufletului. Într-adevăr mulți dintre participanții ortodocși la aceste „dialoguri” au constatat deja, sau o bănuiesc cel puțin, că aici nu este loc pentru mărturia Ortodoxiei, și că însăși atmosfera de „liberalism” ecumenic anulează orice adevăr care s-ar putea rosti în cadrul acestor întruniri; dar nu îndrăznesc să o spună, căci „spiritual vremurilor” de acum este adeseori mai puternic decât glasul conștiinței ortodoxe.
Asemenea „conferințe” și „discuții” ecumenice sunt organizate și la niveluri mai puțin înalte, adeseori cu participarea unui vorbitor orthodox, și chiar cu săvârșirea unei Liturghii ortodoxe. Abordarea chestiunilor teologice tratează însă de multe ori atâta dilettantism, iar atitudinea generală a întâlnirilor este atât de lipsită de seriozitate, încât în loc să se „înainteze” către unitatea dorită de promotorii lor, acestea izbutesc mai curând să demonstreze existent prăpastiei de netrecut care desparte Ortodoxia de viziunea „ecumenică”.
La nivelul acțiunii, activiștii mișcării ecumenice profit de faptul că intelectualii și teologii ortodocși sunt prea șovăielnici și neancorați în tradiția ortodoxă – pentru a folosi chiar cuvintele și expresiile acestora – privitoare la „acordul de fond” asupra chestiunilor liturgice și dogmatice drept pretext pentru exagerări și denaturări dintre cele mai flagrante, între care și oferirea Sfintei Împărtășanii ereticilor. Iar această stare de confuzie le permite reprezentanților mișcării ecumenice să-și propage ideologia la nivelul maselor, prin declarațiipline de superficialitate, care reduc chestiunile fundamentale ale teologiei dogmatice la nivelul comediei ieftine. Patriarhul Athenagoras, de pildă, își permite să vorbească astfel: „Vă întreabă vreodată soția dumneavoastră câtă sare să pună în mâncare? Desigur că nu. În această privință, ea are infailibilitatea. Să nu o aibă și Papa, dacă asta dorește.”
“Ortodoxia și Religia Viitorului”, Serafim Rose
Jurnal Spiritual
