Proorocia este mai înainte grăirea celor ce urmează să se întâmple, cu ajutorul şi lucrarea harului dumnezeiesc. Dumnezeu, Cel ce a făcut toate şi Se îngrijeşte de ele, prin pronia Sa cea atotmântuitoare, „Cel ce pe toate le cunoaşte mai înainte de naşterea lor”, îl înştiinţează pe om dinainte despre ce are să se întâmple în viitorul imediat sau depărtat, din două motive.
Primul, pentru ca omul să nu se abată de la canoanele morale şi fireşti ale vieţii, şi al doilea – şi cel mai important -, pentru ca să afle că toată zidirea e guvernată şi condusă de pronia dumnezeiască, aşa cum a fost rânduită dintru început: „O iotă sau o cirtă din Lege nu va trece până ce se vor face toate” (Matei 5,18).
Dacă proorocia este de la Dumnezeu şi, prin urmare, este lucrare a harului dumnezeiesc, atunci cu adevărat înştiinţează cele ce Dumnezeu descoperă pentru mântuirea şi folosul omului. Dacă însă proorocia nu este de la Dumnezeu, este vorba de o înşelăciune şi viclenie satanică, ce are drept scop paguba şi înşelarea omului, lucru pe care diavolul îl urmăreşte totdeauna.
Unealta şi mijlocul absolut de care dispune diavolul este minciuna şi înşelăciunea, iar prin acestea falsifică adevărul ca să-l vatăme pe om. Domnul ne descoperă însuşirea diavolească pentru ca să nu-i dăm crezare.
Iudeilor celor desfrânaţi, care urmau dascălului lor, diavolul, Domnul nostru le spune: „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8,44).
Pentru că este un duh subţire, diavolul poate să se apropie de mintea omului şi prin simţiri mincinoase să înfăţişeze imagini şi fantasme, prin imaginaţie, şi în acest fel să înşele – desigur, pe cei care îl acceptă. Întrucât el cunoaşte din Scripturi cele pe care mai înainte le-a grăit Duhul Sfânt de-a lungul timpului că se vor face, vine în întâmpinare cu imagini mincinoase şi fantasme, pentru ca să-i înşele pe credincioşi, să dovedească neadevărate dumnezeieştile mai înainte grăiri şi să-şi promoveze propriile unelte.
Pentru credincioşi, proorocia nu are mare însemnătate, pentru că aceasta nu ne înştiinţează despre ceva nou pe care ar trebui să-l aflăm. Noi mergem „prin credinţă”, iar nu „prin vedere”. Aşadar, nu avem nevoie de informaţii despre cele ce se vor întâmpla în viitor, de vreme ce ne vor deveni cunoscute, iar noi le vom aştepta cu nădejde.
Prin proorocie Dumnezeu ne aduce la cunoştinţă că rămâne „credincios întru toate cuvintele Sale (Psalmi 144,13) şi ne întăreşte răbdarea prin aceea că ne descoperă în chip practic că rămâne întotdeauna cu noi. Valoarea cea mai însemnată o au proorociile care se referă la arătarea lui Dumnezeu Cuvântul şi care descoperă că El este unicul Restaurator şi Mântuitor al lumii, şi în special al omului, care s-a prăbuşit în stricăciune.
Aceasta a fost esenţa dorului şi a interesului nostru şi s-a realizat atunci când a venit „plinirea vremii”, precum Cuvântul însuşi a prevestit şi a pus în lucrare. Restul proorociilor pe care le descriu Sfintele Scripturi, dar şi Părinţii Bisericii, „mişcaţi de Duhului Sfânt”, au drept scop întărirea oamenilor în credinţă şi grăiesc mai dinainte cele ce li se vor întâmpla, lucru care, aşa cum am spus, dovedeşte că pronia lui Dumnezeu rămâne împreună cu noi.
Proorociile de obicei nu se fac temporal cunoscute, pentru ca să nu fie siluită libertatea omului. Dumnezeu poate să mântuiască întreaga lume automat şi în dar – chiar dacă oricum în dar este mântuirea -, însă nu face aceasta, pentru ca omul să arate el însuşi ce alege. Prin voia sa, omul a refuzat voia dumnezeiască şi astfel a avut loc căderea. Acum trebuie să se facă vădită în chip voit intenţia omului, şi nu să se supună din pricina fricii sau a siluirii. Proorocia este mărturia faptului că toate sunt guvernate de pronia dumnezeiască. Ea ne trezeşte înştiinţa, ca să ţinem credinţa şi mărturisirea noastră în chip drept.
Proorocia nu schimbă nimic din atotcuprinzătoarea pronie a lui Dumnezeu, ci îl deşteaptă pe om care neîncetat îşi neglijează îndatorirea şi care, dacă va continua astfel, îl va obliga pe Dumnezeu să aplice pedeapsa întâmplărilor ce slujesc la îndreptare, care sunt ispitele neaşteptate (fără de voie), „necazurile pedagogice”, aşa cum am dezvoltat tema în prima secţiune a cărţii noastre.
Gheronda Iosif Vatopedinul – Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, 2012
