1907
Cât de bine e să te simţi vinovat, să fii umilit, să ştii asta şi să nu te amărăşti. E cu putinţă. Şi cât e de necesar. Cât de rău e să crezi că ai dreptate, că eşti mai presus de altul şi să te bucuri! E foarte rău, iar eu trec prin asta. E păgubitor pentru adevărata viaţă. (20 iulie)
Te străduieşti să stârneşti iubirea de oameni şi nu izbuteşti. Singurul mijloc de a atinge acest scop, să stârneşti iubirea de Dumnezeu în tine, conştiinţa unităţii tale cu Dumnezeu şi vei atinge ţelul, dacă nu iubirea activă, măcar te vei elibera de lipsa de iubire, de sentimentele rele faţă de oameni. Mi-am amintit de veterinar, de felul în care îmi bateam joc de el, şi mi s-a făcut ruşine, am mustrări de conştiinţă. (Cate foloase îmi aduce scrierea acestui jurnal, stau de vorba cu sufletul meu, cum zicea Marc Aureliu.)
Iubirea nu trebuie stârnită, înlătură doar ce o împiedică să se manifeste, adică ce împiedică să se manifeste sinele, adevăratul sine. (20 iulie)
Bătrâneţea e bună măcar şi fiindcă face să dispară grija zilei de mâine. Pentru bătrân nu există viitor, de aceea toată grija, toate eforturile se transferă în prezent, adică în viaţa cea adevărată. (20 iulie)
Din Lev Tolstoi, „despre Dumnezeu şi om” din jurnalul ultimilor ani, Editura Humanitas
