Tatăl nostru Carele eşti în Ceruri
Tatal nostru- Să cercetăm dar cu multă luare-aminte care sunt aceste cuvinte, care-i înţelesul lor, şi să le păzim cu străşnicie ca pe nişte legi dumnezeieşti. Tatăl nostru Carele eşti în ceruri. Cât este de mare covârşirea iubirii de oameni a lui Dumnezeu! Cât este de mare covârşirea dărniciei Lui! Care cuvânt va fi îndestulător pentru a-I mulţumi Celui Ce ne izvorăşte nouă atâtea bunătăţi?
Uită-te, iubite, la trupul meu şi-al tău!
Vezi-i nimicnicia, cercetează-i înrudirea, pământul, adică huma, tina, clisa şi praful! Din pământ am fost făcuţi, şi în pământ ne vom desface iarăşi după moarte! Gândind dar la acestea, înspăimântăte de bogăţia a cărei urmă nu o poţi găsi, a bunătăţii lui Dumnezeu faţă de noi, că a poruncit să-L numească Tată cel pământesc pe Cel ceresc, cel muritor pe Cel nemuritor, cel stricăcios pe Cel nestricăcios, cel vremelnic pe Cel veşnic, cel care mai deunăzi era pământ pe Cel Ce este înainte de veci Dumnezeu. Dar nu în zadar ai fost învăţat să spui acest cuvânt, ci pentru ca, înfricoşat de numele de Tată, rostit de limba ta, să-I imiţi bunătatea Lui, aşa precum altundeva spune: Fiţi asemenea Tatălui vostru Celui din ceruri, Care răsare soarele Lui şi peste răi, şi peste buni, şi plouă şi peste drepţi, şi peste nedrepţi!
“Omul în cinste fiind, n-a priceput”…
Nu poate să numească Tată pe Bunul Dumnezeu cel cu gând sălbatic, cel neomenos; că nu are în el însuşirile bunătăţii care sunt în Tatăl Cel ceresc, ci s-a prefăcut în chip de fiară, a pierdut nobleţea dumnezeiască, aşa precum spune David: Omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor. Când sare ca un taur, dă din picioare ca un măgar, poartă ură ca o cămilă, e lacom la mâncare ca un urs, răpeşte ca un lup, răneşte ca o scorpie, e viclean ca o vulpe, nechează după femei ca un cal înnebunit după iepe, cum să mai poată unul ca acesta să înalte glas potrivit unui fiu, cum poate să-L numească pe Dumnezeu Tatăl său? Cum să-l numim pe un astfel de om? Fiară? Dar fiarele au numai câte unul din aceste năravuri; acesta însă are strânse în el toate năravurile tuturor fiarelor şi a ajuns mai lipsit de judecată decât cele fără de minte. Dar pentru ce vorbesc eu de fiară? Un astfel de om este mai groaznic decât o fiară. Fiarele, deşi sunt prin fire sălbatice, adeseori ajung blânde dacă omul se poartă cu ele cu deosebită dibăcie.
Omul isi salbaticeste mania mai mult decat un leu
Dar acesta, care-i om, care schimbă sălbăticia firească a fiarelor în blândeţea potrivnică firii lor, ce cuvânt de apărare mai poate avea, când îşi schimbă bunătatea lui firească în sălbăticie potrivnică firii lui, care face blând pe cel sălbatic din fire, iar pe el din blând prin fire se face sălbatic? Îmblânzeşte pe leu şi-l face de i se supune, dar îşi sălbăticeşte mânia mai mult decât un leu? Şi doar, ca să îmblânzeşti un leu întâmpini două piedici: una, că fiara este lipsită de raţiune; a doua, că este cea mai sălbatică dintre toate fiarele. Totuşi, prin înţelepciunea dată omului de Dumnezeu, ajunge de biruie sălbăticiunea.
Omul bun si bland este vrednic sa-L numeasca “Tata” pe Dumnezeu
Şi cel care biruie firea sălbăticiunilor pierde la rându-i bunătatea care e firească în el, pierde harul liberei voinţe! Şi poate face omul din leu om, dar nu ia aminte la el însuşi şi se face din om leu; sălbăticiunii îi dă însuşiri mai presus de firea ei, iar lui nu-şi dă nici însuşirile fireşti. Cum mai poate dar un om ca acesta să numească Tată pe Dumnezeu? Omul care e blând şi bun cu semenii săi şi nu se răzbună pe cei care i-au greşit, ci răsplăteşte răul cu bine, acela nu-i osândit de numeşte Tată pe Dumnezeu.
Uită-te cu luare-aminte la temeinicia cuvintelor!
Prin aceste cuvinte ne dă lege să ne iubim unii pe alţii, să cuprindem cu dragostea noastră pe toţi oamenii. Că n-a poruncit să spunem „Tatăl meu, Carele eşti în ceruri”, ci: Tatăl nostru Carele eşti în ceruri, pentru ca, o dată ce suntem învăţaţi că avem cu toţii un Tată, să arătăm dragoste frăţească unii faţă de alţii. Apoi, pentru ca să ne înveţe să lăsăm pământul şi cele de pe pământ şi să nu rămânem muţi de admiraţie în faţa celor de jos, ci să luăm aripile credinţei şi să zburăm prin văzduh, să trecem dincolo de văzduh şi să căutăm pe Cel numit Tată, a poruncit să spunem: Tatăl nostru Carele eşti în ceruri; nu pentru că Dumnezeu este numai în ceruri, ci ca să ne facă pe noi, care peregrinăm jos pe pământ, să ne ridicăm capetele spre ceruri şi, luminaţi de frumuseţea bunătăţilor cereşti, să ne mutăm acolo toată dorinţa noastră.
„Omilii la dreptul Lazăr” – Sf. Ioan Gură de Aur
Jurnal Spiritual
V-ar mai putea interesa şi:
Niciodată Dumnezeu nu strigă în gura mare păcatele noastre
