Cum să ne îndreptăm către Dumnezeu? Atunci când tindem încordat către acest singur ţel, tot restul devine izvor de suferinţă, de dureri. Ci purtăm această cruce în tăcere.
Iată paradoxul vieţii creştine: alegând suferinţa lui Hristos pentru lume, avem simţământul de a fi mai aproape de El şi de viaţa vecinică.
Atunci când ne hotărâm a urma lui Hristos, fiecare zi din viaţa noastră devine o zi de suferinţă, de plânsoare, de durere. Uneori apare această întrebare: «Doamne, de ce ne-ai făcut aşa, încât să fie nevoie de a trece prin atâtea suferinţe?»
Nu reuşim să înţelegem că această experienţă negativă este calea mântuirii.
Pentru om fiinţarea pe pământ este o suferinţă fără sfârşit. Pentru ce răbdăm toate acestea? Pentru că Făcătorul a venit şi a locuit cu noi. Şi îl cunoaştem de acum personal.
Suntem făcuţi «dupre chipul şi asemănarea lui Dumnezeu». Dacă măsurăm realitatea vieţii noastre de zi cu zi cu această descoperire dumnezeiască, vom cădea în deznădejde. De ce este atât de greu a trăi aici şi acum creştineşte? Pentru că este vorba de viaţa dumnezeiască şi vecinică. Pentru cei ce suntem făuriţi dintru nimic, ce legătură este între nimicnicia noastră, sărăcia noastră, şi acest țel atât de înalt, nesfârşit?
Lupta pentru mântuire este uneori foarte simplă şi primitivă, alteori foarte complicată, dincolo de toată puterea omenească.
Este mai bine, desigur, a nu păcătui. Însă pocăinţa, dacă este ca o flacără, poate reîntoarce toată pierderea.
“Din viaţă şi din Duh”, Arhimandrit Sofronie Saharov, traducere din limba franceză de Ierom. Rafail (Noica), – Ed. a 2-a, rev. -Alba Iulia: Reîntregirea, 2014
