Din naştere ne facem moştenitorii lui Adam. Noi putem trăi starea de cădere, acea cumplită abatere de la dragostea Tatălui, ca fiind singura realitate a făpturii omului. În lume ne scăldăm în atmosfera şi cultul căderii. Trăim cu înlesniri şi prea adesea ne este ruşine a ne mărturisi credinţa, a zice că suntem creştini.
Să nu aveţi prea multă încredere în educaţia superioară pe care aţi primit-o în lume. Civilizaţia în care trăim este o cultură a căderii.
După două războaie mondiale – iar războaiele sunt păcatul cu precădere – lumea contemporană a pierdut harul Sfântului Duh. Iar fară Sfântul Duh nu putem înţelege dumnezeirea lui Hristos. A crede că acest Om, care este un om real, este Făuritorul cosmosului, este ceva care ne depăşeşte. A crede că Dumnezeu însuşi S-a întrupat, că ne-a chemat a fi vecinic cu El, iată ce lipseşte multora dintre cei din vremea noastră, mai ales printre oamenii de ştiinţă.
Ce înseamnă mântuirea? Moartea trupului nostru este oare singura condiţie de a trece în împărăţia lui Hristos? Cum putem dezvolta în noi putinţa de a trăi după poruncile lui Hristos, după Sfântul Duh? Un singur lucru trebuieşte: a păstra încordarea rugăciunii şi a pocăinţei. Moartea atunci nu va mai fi o ruptură, ci o trecere către împărăţia pentru carea ne vom fi pregătit prin împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Hristos, prin rugăciunea şi chemarea Numelui Său: «Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte pre noi şi lumea Ta».
“Din viaţă şi din Duh”, Arhimandrit Sofronie Saharov, traducere din limba franceză de Ierom. Rafail (Noica), – Ed. a 2-a, rev. -Alba Iulia : Reîntregirea, 2014
