A trăi pe Hristos prin şi pentru sine, separat de ceilalţi, înseamnă a avea experienţa neîndestulării făpturii omeneşti pentru viaţa creştină. Dimpotrivă, unde doi, trei, patru sau mai mulţi se adună pentru acelaşi ţel, puterea fiecăruia se înmulţeşte la nesfârşit. Scriptura zice: «Vai celui singur!». Doi, în schimb, pot fi de-acum de nebiruit.
De însemnătate într-o obşte este ca toţi să aibă aceeaşi viziune, pentru a împreună-lucra propria mântuire, a celorlalţi, şi a tuturor celor ce vin la noi.
Theologia academică nu este îndestulătoare pentru mântuire. Citiţi mai cu seamă pe Părinţii nevoitori. Acolo veţi învăţa adevărata theologie, veţi învăţa adevărata atitudine a minţii şi a inimii când este vorba de Dumnezeu.
Rugăciunea curată nu se dă celor ce studiază mult. În acest sens, calea ştiinţei theologice nu este prea lucrătoare, şi rareori poate duce la rugăciunea curată.
Theologia, de-Dumnezeu-cuvântarea, este starea duhului sub înrâurirea harului dumnezeiesc. Iată în ce constă deosebirea între theologie şi filosofie, între adevărata theologie şi theologia intelectuală. Dacă o astfel de însuflare va atinge inima voastră, ea nu va avea sfârşit pe pământ. Ea este nesfârşită, căci într-însa se află începutul vieţii vecinice. Chiar dacă alcătuirea voastră trupească se va risipi, această însuflare va trăi în voi cu putere.
Dumnezeu poate atinge duhul omului spre a-i da într-o clipită cunoaşterea de sine. Este o mare deosebire între această cunoaştere şi cea dobândită în institutele theologice. Poate fi un lucru foarte primejdios a face theologie fară a avea o experienţă existenţială a vieţii în duhul lui Hristos. Intr-adevăr, riscul este de a studia theologia mai cu seamă în formele sale apofatice, ca pe o filosofie şi o poezie. Riscăm să adoptăm o atitudine falsă, să ne credem superiori, iar aceasta este destul pentru a se pierde. Alta este însuflarea pe care trebuie să o căutăm în viaţa în Hristos.
Ştiinţa theologică predată în şcoli, şi care a devenit o specialitate intelectuală deschisă tuturor, nu duce la cunoaşterea lui Dumnezeu. Cunoaşterea lui Dumnezeu vine de la viaţa în Dumnezeu ce se naşte în străfundul inimii.
Putem cădea pradă unei aberaţii duhovniceşti, faptul de a aprecia ceea ce aduce ştiinţa theologică mai mult decât sfinţenia vieţii.
Poţi fi un mare savant, poţi să ai diplome academice, şi să rămâi total ignorant în ce priveşte calea mântuirii.
Când ai o viaţă sfântă şi fără de păcat, cunoaşterea intelectuală poate da roade minunate. În schimb, o cunoaştere fără iubire nu poate mântui persoana.
Fără duhul pocăinţei, fără cercarea adevăratei ascultări nu poţi deveni un adevărat theolog sau un preot, adică cineva în stare a învăţa pe alţii adevărata cale creştinească.
Pentru a învăţa ştiinţa vieţii în Hristos nu este nevoie a citi zeci sau sute de cărţi. Duhovnicul meu m-a sfătuit să nu citesc decât câteva pagini pe zi. Un sfert de ceas, o jumătate de ceas, însă luând aminte a înfăptui în viaţă ceea ce citeam.
Sfântul Petru spune despre împărăteasca preoţie că ea se poate înfăptui luând parte la liturghie. Temeţi-vă tare de a merge la liturghie din obişnuinţă. Străduiţi-vă de fiecare dată a trăi mai adânc ceea ce trăia Hristos în vremea Cinei celei de Taină, când a întemeiat această mare taină care este Euharistia. Astfel liturghia va fi mântuitoare nu numai pentru voi, ci şi pentru toţi cei care iau parte la ea. Nu este numai al preoţilor a trăi în inimă suferinţele lui Dumnezeu pentru o lume pradă păcatului şi morţii.
“Din viaţă şi din Duh”, Arhimandrit Sofronie Saharov, traducere din limba franceză de Ierom. Rafail (Noica), – Ed. a 2-a, rev. -Alba Iulia: Reîntregirea, 2014
