Dinozaurii erau animale în exclusivitate terestre şi nu ştiau să zboare. Totuşi, la sfârşitul Triasicului, din aceiaşi strămoşi ai dinozaurilor, s-au dezvoltat pterozaurii, nişte reptile zburătoare al căror nume înseamnă „şopârlă înaripată”. Membrele posterioare ale pterozaurilor se terminau cu trei degete prevăzute cu gheare, iar un al patrulea deget, foarte lung, susţinea aripa, o membrană amplă din piele, ataşată părţii laterale a corpului. Unii pterozauri foloseau aceste membre şi pentru a se deplasa pe pământ.
Dispariţia
Există, până în prezent, 120 de specii clasificate de pterosauri. Dispariţia lor a avut loc în acelaşi timp cu cea a dinozaurilor.
Ce erau pterodactilii?
Pterodactilii („degete înaripate”) aparţineau grupului pterosaurilor, dar au apărut mai târziu: aveau dimensiuni mai mari, coada scurtă, craniul şi gâtul alungite.
Coada
Pterozaurii aveau o coadă flexibilă, care era folosită în calitate de cârmă.
Recorduri
Cei mai mari pterozauri au fost Quetzalcoatlus şi Ornithocheirus; amândoi aveau o deschidere a aripilor de aproximativ 12 m.
Cel mai mic a fost Batrachognathus, care avea aceleaşi dimensiuni ca un corb.
Pteranodon (cel cu aripi fără dinţi) avea o anvergură de 7 m şi corpul de mărimea unui curcan.
Cu ce anume se hrăneau pterosaurii?
După studierea formei maxilarelor şi a ciocurilor, oamenii de ştiinţă au reuşit să facă presupuneri privind dieta pterosaurilor. Dimophodon avea două feluri de dinţi, ascuţiţi în partea din faţă a ciocului şi mai mici în spate, cu care apuca insectele zburătoare şi târâtoare.
Pterodactylus avea maxilarele înguste şi lungi; dinţii săi ascuţiţi erau perfecţi pentru a înşfăca şi reţine prăzile alunecoase cum sunt peştii şi viermii.
Pterodaustro se hrănea cu animale marine mici. Dinţii săi erau subţiri, aşezaţi pe maxilarul inferior şi acţionau ca o sită: lăsau să treacă apa şi reţineau hrana, care era mestecată cu alţi dinţi mici, situaţi pe maxilarul superior.
Scaphognathus se hrănea cu peşti, pe care îi prindea scufundându-se în picaj.
Schelet uşor
Scheletul pterosaurilor era adaptat zborului, căci era foarte uşor. De fapt, era constituit din oase subţiri, dintre care multe erau de-a dreptul goale pe interior. În ciuda acestui fapt, oamenii de ştiinţă nu sunt siguri că enormele reptile ar fi reuşit să se înalţe de la pământ, în zbor: poate se aruncau de pe stânci abrupte sau din copaci.
Ce mâncau dinozaurii?
Mulţi dinozauri erau erbivori, alţii vânau şi mâncau animale vii, alţii se hrăneau cu stârvuri, la fel ca şacalii şi vulturii din zilele noastre. Deşi foarte numeroase, erbivorele reuşeau să împartă acelaşi mediu, pentru că îşi procurau hrana de la diferite niveluri: stegozaurii, care aveau dinţii slabi, sau ceratopsidele, care nu erau prea înalţi, se hrăneau cu tufişuri joase şi arbuşti. Hadrosaurii, iguanodontii şi sauropozii reuşeau să ajungă la frunzele copacilor cei mai înalţi datorită gâtului lor lung sau ridicându-se pe labele posterioare. Chiar şi carnivorele de diferite specii puteau să trăiască în acelaşi mediu, pentru că erau specializate în atacarea unor anumite tipuri de erbivore.
Digestia erbivorelor
Erbivorele uriaşe, cu gâtul lung, aveau un aparat digestiv complex şi un stomac capabil să macine vegetalele.
Este adevărat că unele erbivore mâncau bolovani?Unele erbivore, la fel ca unele specii de păsări actuale, înghiţeau mici bolovani de râu, care aveau rolul de a contribui la măcinarea hranei în stomac.
Omnivorele
Ornitomimidele (dinozaurii-struţi) erau omnivore. Se hrăneau cu şopârle, broaşte şi mamifere mici, dar şi cu frunze şi fructe.
Eustreptospondylus era un carnivor din familia megalosauridae
Cum erau dinţii dinozaurilor?
Dinţii carnivorilor erau lungi, zimţaţi şi uşor curbaţi spre interiorul gurii, pentru a reţine prada. Nu erau adaptaţi masticaţiei, deci prada era înghiţită în bucăţi. Dinţii erbivorilor aveau forme diferite, în funcţie de obiceiurile lor alimentare: aveau dinţi pentru măcinat, dinţi pentru tăiat şi dinţi adaptaţi numai pentru greblarea hranei.
Cum apăreau puii?
Puii de dinozaur se năşteau din ouă. Spre deosebire de celelalte reptile, dinozaurii nu abandonau ouăle după ce le depuneau. Ei le cloceau, iar apoi aveau grijă de progeniturile lor. Studierea fosilelor a permis oamenilor de ştiinţă să descopere existenţa locurilor de clocit, unde unii dinozauri îşi făceau cuiburile şi unde se duceau, în fiecare an, să-şi depună ouăle şi să-şi crească puii. Cuiburile erau făcute unul lângă altul, în aşa fel încât să poată fi uşor apărate de prădători. Unele cuiburi erau acoperite cu nisip şi frunze, probabil pentru a ţine de cald ouălor, atunci când părinţii plecau în căutarea hranei. Ouăle de dinozauri erau mici în comparaţie cu dimensiunile animalelor adulte: cele de hadrosaur, de exemplu, erau mari cât mâna omului.
Craterele de noroi
Hadrosaurii, dinozauri cu cioc de raţă, îşi construiau cuiburi mari din noroi, deasupra nivelului solului. Având în diametru 2 m şi 1 m în adâncime, semănau cu o mulţime de cratere.
Ce animale din zilele noastre îşi fac cuiburi în grup?
Pescăruşii, albatroşii şi pinguinii îşi fac cuiburile în grup, aşezându-le la distanţe egale cu mărimea unei păsări adulte. În acest fel, cuiburile sunt grupate şi pot fi ţinute sub control de câţiva adulţi, în timp ce toţi ceilalţi merg să caute hrană. În acelaşi timp, există spaţiu suficient pentru ca adultul să poată cloci.
Cum erau puii de dinozaur?
Abia născuţi, dinozaurii aveau o lungime de 30 cm. Incapabili să aibă grijă de ei înşişi, erau hrăniţi în cuib până ajungeau să fie deplin autonomi. Găsirea scheletelor fosile de diferite dimensiuni conduce la presupunerea că, în acelaşi grup, trăiau animale de vârste diferite: nou-născuţi, tineri şi adulţi.
Găuri în nisip
Protoceratops îşi depunea ouăle în gropi săpate în nisip. Le aranja în cercuri concentrice, înfigându-le vertical în pământ. În timpul migraţiunilor sauropozii îşi protejau puii, ţinându-i în mijlocul turmei, cum mai fac şi acum unele erbivore. Lucrul este dovedit de numeroasele amprente fosile.
”Marea carte: Întrebări şi răspunsuri”, Litera Internaţional
