Dintr-o stare de robie poţi ajunge la libertate

0
110

robieÎn vechime nu erau robi. Că Dumnezeu, când a făcut pe om, nu l-a făcut pe unul rob şi pe altul liber; a făcut pe Adam şi pe Eva, şi amândoi erau liberi.

– Atunci de unde a venit robia pe lume?

– A căzut neamul omenesc în păcat, întrecând măsura poftei, şi a fost împins în desfrânare. Şi ascultă cum. A venit potopul, înecul de obşte al lumii; s-au deschis jgheaburile cerului şi s-au revărsat izvoarele adâncurilor; peste tot era apă; cele ce se văd s-au desfăcut în elementele lor şi au pierit; nu se mai vedea pământul, ci era peste tot noian de ape, care avea rădăcină mânia lui Dumnezeu. Peste tot valuri, peste tot apă. Munţii stăteau să se înalţe, dar apa îi acoperea. Şi erau numai noian de ape şi cer.

Şi s-a stins tot neamul omenesc; iar scânteia neamului nostru era Noe, scânteie în mijlocul noianului de ape; şi nu se stingea; avea cu el pârga neamului nostru, femeie şi copii, porumbiţă şi corb, şi toate celelalte vieţuitoare. Şi erau toţi în corabie, şi se purta corabia pe deasupra apei în mijlocul furtunii, şi nu se îneca, fiindcă avea cârmaci pe Stăpânul lumii. Nu l-au scăpat de înec scândurile, ci mâna cea puternică. Şi iată, minune! După ce a fost spălat pământul, după ce au pierit toţi cei ce au făcut păcate, după ce a încetat furtuna, s-au arătat vârfurile munţilor, s-a oprit corabia, iar Noe a trimis porumbiţa. Toate acestea au fost taine; cele întâmplate au fost chipuri ale celor viitoare.

Astfel: chivotul închipuie Biserica, Noe închipuie pe Hristos, porumbiţa, pe Duhul Cel Sfânt, ramura de măslin, iubirea de oameni a lui Dumnezeu. A fost trimisă o vieţuitoare blândă, şi vieţuitoare blândă a ieşit din corabie. Dar acelea erau chipuri, acestea însă adevăruri. Ia seama şi la belşugul adevărului! După cum corabia mântuia în mijlocul mării pe cei ce erau înlăuntru, tot aşa şi Biserica: mântuieşte pe toţi cei rătăciţi. Dar corabia numai i-a mântuit, pe când Biserica face cu mult mai mult.

Iată ce vreau să spun: corabia a luat necuvântătoare şi a mântuit necuvântătoare; Biserica a luat oameni necuvântători, şi nu numai că i-a mântuit, ci i-a şi schimbat; corabia a luat un corb şi a dat drumul tot unui corb; corb ia şi Biserica, dar îi dă drumul porumbiţă; ia lup şi-i dă drumul oaie. Dacă intră în Biserică un om hrăpăreţ şi zgârcit şi aude cuvintele dumnezeieşti ale învăţăturii, îşi schimbă gândul şi se face oaie în loc de lup, că lupul răpeşte şi pe cele străine, pe când oaia îşi dă şi lâna ei. S-a oprit corabia şi s-au deschis uşile.

A ieşit Noe mântuit de la înec; vede pământul pustiu, vede mormânt pregătit în grabă din mâl, mormânt de obşte pentru animale şi oameni; de toate la un loc, trupuri de cai, de oameni şi de animale necuvântătoare; toate îngropate de-a valma. A văzut jalea aceea mare, a văzut pământul plin de nenorociri. Şi Noe era tare trist, că pieriseră toţi: nu era om, nu era dobitoc, nu scăpase nimeni din cei ce fuseseră afară din corabie. Vedea numai cerul. Era muncit de tristeţe, stăpânit de durere; a băut vin şi s-a dat somnului, ca să-şi uşureze durerea tristeţii. Stătea în pat, s-a dat somnului ca pe mâinile unui doctor, ca să uite cele întâmplate. Era firesc să-l cuprindă somnul, că era bătrân şi băuse vin. Trebuie să iau apărarea bătrânului, căci ceea ce se întâmplase nu era nici beţie, nici poftă pătimaşă, ci căuta să-şi tămăduiască durerea cu vinul şi cu somnul.

Aceasta o spunea şi Solomon: Daţi băutură care îmbată celor ce sunt în supărări şi vin să bea celor ce sunt în dureri! De aceea mulţi oameni, mai ales la înmormântări, când îşi pierd vreun copil sau soţia, pentru că îi chinuie durerea, îi biruie tristeţea şi-i stăpâneşte gândul, cheamă prieteni în casă, fac masă bogată şi beau vin curat, ca să-şi uşureze durerea. Aşa s-a întâmplat şi cu bătrânul acela atunci. Chinuit de tristeţe, a luat vinul ca pe o doctorie şi, din pricina vinului, a adormit. Dar ca să aflaţi de unde a venit robia, ascultaţi!

După puțină vreme a intrat fiul lui cel ce va fi fiind blestemat, fiul lui prin fire, dar nu prin voinţă – numesc iarăşi nobleţe nu strălucirea strămoşilor, ci purtarea virtuoasă; intrând dar fiul, a văzut goliciunea tatălui . Trebuia să-1 acopere, trebuia să-l învelească din pricina bătrâneţii lui, din pricina durerii lui; din pricina suferinţei lui, din pricină că era tatăl lui. Dar nu! El a ieşit afară, a spus în gura mare ce-a văzut şi a povestit în cuvinte umflate. Ceilalţi fraţi ai lui au luat o haină, au intrat întorşi cu spatele, ca să nu vadă cele ce spusese celălalt, şi au acoperit pe tatăl lor. Când s-a deşteptat tatăl său, a cunoscut totul şi a început să spună: Blestemat să fie Canaan pruncul; slugă va fi fraţilor săi! Cu alte cuvinte, spune aşa: „Vei fi rob, că ai spus în gura mare ruşinea tatălui tău”. Ai văzut că robia vine din pricina păcatului, că păcatul a adus pe lume robia?

Vrei să-ţi arăt acum că dintr-o stare de robie poţi ajunge la libertate? Onisim era rob, era un om dispreţuit, un rob fugar. A fugit şi s-a dus la Pavel; a avut parte de botez, şi-a spălat păcatele şi a rămas la picioarele lui Pavel. Pavel îi scrie stăpânului său: Pe Onisim, cel ce altădată nu-ţi era de folos, iar acum şi ţie, şi mie de folos, primeşte-l ca pe mine! Şi ce s-a întâmplat? Pe care l-am născut fiind în lanţuri .

„Omilii la dreptul Lazăr” – Sf. Ioan Gură de Aur

Jurnal Spiritual

V-ar mai putea interesa şi aceste articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here