Dispraxia şi manifestările ei

0
803

dispraxiaDispraxia este o afecţiune cu care se confruntă mulţi copii, al căror ritm de coordonare a activităţilor motrice este sensibil încetinit, acest lucru afectându-le şi randamentul şcolar. Cu toate acestea, dispraxia este o afecţiune puţin cunoscută, diagnosticul propriu-zis punându-se destul de rar.

Ce este dispraxia?

Dispraxia este o deficienţa de coordonare motrică, ce ţine de dezvoltarea organismului şi care se caracterizează prin reducerea performanţelor copiilor în activităţile lor zilnice, precum şi în achiziţionarea de competenţe dintre cele mai variate. Persoanele care suferă de dispraxie au dificultate în a-şi coordona gesturile şi au nevoie de mai mult timp pentru a dobândi anumite competenţe motrice. Această încetinire de ritm este adesea asociată cu alte probleme, precum dislexia, deficitul de atenţie, autismul sau disfazia. Este important de ştiut că dispraxia nu afectează inteligenţa, însă provoacă o serie de dificultăţi de învăţare. Specialiştii susţin că aproximativ 10% dintre oameni sunt afectaţi de dispraxie, în forme uşoare, greu de depistat şi că aproximativ 2% sunt afectaţi de forme grave ale bolii. Studiile arată că băieţii sunt mai predispuşi să sufere de dispraxie decât fetele, însă, pe ansamblu, dispraxia este o afecţiune destul de rar diagnosticată şi de aceea este şi relativ puţin cunoscută părinţilor şi adesea chiar şi specialiştilor.

Care sunt cauzele dispraxiei?

Cauzele care duc la apariţia dispraxiei sunt încă necunoscute pentru specialişti. Deocamdată se ştie doar că este vorba de o dezvoltare incorectă a celulelor nervoase care susţin muşchii motorii. Acestea nu formează legături neuronale corecte şi, din motive care încă rămân o enigmă, creierul are nevoie de mai mult timp pentru a procesa datele transmise. Unii cercetători care consideră că dispraxia este o boală moştenită. Alţii consideră că riscul apariţiei dispraxiei este mult mai mare la bebeluşii născuţi prematur, deoarece cerebelul se dezvoltă într-un ritm foarte rapid mai ales în ultima parte a sarcinii. Un alt studiu, făcut de către câţiva cercetători de la Universitatea Laval, din Canada, scoate în evidenţă faptul că mămicile care iau omega-3 în ultimele luni de sarcină stimulează dezvoltarea motorie şi cognitiva a bebeluşilor lor.Există şi cazuri în care dispraxia nu este din naştere, ci apare mai târziu, din cauza unei traume emoţionale suferite de creier, care poate fi cauzată de un accident, de o boală gravă sau de alţi factori care acţionează asupra creierului.

Dificultăţile cotidiene generate de dispraxie

Copiii afectaţi de dispraxie trebuie să facă faţă la numeroase dificultăţi cotidiene, care sunt interpretate adesea în mod greşit de către cei din jur, ca rezultate ale încăpăţânării. Este vorba de lucruri mărunte, cum ar fi îmbrăcatul, spălatul pe dinţi, încălţatul, mânuirea tacâmurilor etc.

Dispraxia afectează dezvoltarea capacităţii de a coordona propriile mişcări, competenţele senzoriale şi motrice, precum şi controlul echilibrului. De aceea, de multe ori părinţii nici nu ştiu cum să reacţioneze în faţa comportamentului micuţilor, zorindu-i, făcându-le mereu observaţii şi enervându-se din cauza încetinelii cu care se mişcă. Copiii care suferă de dispraxie au sentimentul că eşuează în tot ceea ce fac şi de aceea stima lor de sine este profund afectată, acest lucru antrenând numeroase probleme de comunicare şi de adaptare socială.

Dispraxia şi dificultăţile întâmpinate la şcoală

Pe lângă dificultăţile cotidiene, copiii care suferă de dispraxie trebuie să facă faţă şi celor pe care le întâmpină la şcoală. Cititul cu voce tare, scrisul, decupatul, desenatul etc. sunt activităţi care le pun probleme, deşi, la prima vedere, par a fi banale. Dacă nu este diagnosticată şi nu este cunoscută de către profesor, dispraxia poate fi greşit interpretată drept rea voinţă din partea copilului, care este pedepsit şi notat cu note proaste pentru aşa-zisa sa încăpăţânare. Şcoala este locul în care copiii cu dispraxie suferă cel mai mult. Dorinţa de a-i ajunge din urmă pe ceilalţi se transformă pentru aceşti copii într-o încrâncenare faţă de propriile limite şi, de cele mai multe ori, aceasta sfârşeşte prin neputinţa şi prin abandonarea activităţii sau a sarcinilor de lucru.

Cum poate fi depistata dispraxia?

Punerea diagnosticului este crucială în cazul acestei afecţiuni, întrucât doar în momentul în care cei din jur devin conştienţi de handicapul cauzat de dispraxie, vor putea înţelege dificultăţile copilului afectat şi îi vor putea acorda sprijinul lor. De obicei, profesorii sunt cei care trag semnalul de alarmă în privinţa dificultăţilor întâmpinate de copil în activităţile şcolare. Consultarea unui medic este primul pas. Ea este însă urmată de o evaluare multidisciplinară, care implică atât un bilanţ al stării generale de sănătate, cât şi numeroase teste psihologice şi psihomotorii. Cu cât diagnosticul este pus mai devreme, cu atât efectele negative pot fi diminuate mai eficient, prin implicarea corectă a persoanelor din anturajul copilului în înţelegerea nevoilor sale şi în stimularea progreselor.

Simptome detectabile la copii:  căpătă mai târziu deprinderi legate de statul în funduleţ, mers, stat în picioare etc., vorbesc într-un limbaj pe care cei din jur nu îl pot descifra. Mai târziu, aceste întârzieri care nu au totuşi întotdeauna legătură cu dispraxia, se materializează în:  dificultăţi în a face gesturi mărunte, care presupun o anumită fineţe în coordonarea mişcărilor (legarea şireturilor, închiderea unui fermoar sau a nasturilor etc.); dificultăţi în mânuirea anumitor ustensile (foarfece, tacâmuri etc.), probleme de concentrare şi dificultatea de a se focaliza asupra unei cerinţe anume, dificultăţi legate de joacă (cum ar fi lovirea şi prinderea unei mingi), tendinţa de a se lovi des, de a cădea, de a scăpa lucruri din mână, dificultăţi în ceea ce priveşte căpătarea unor abilităţi.

La rândul lor, aceste dificultăţi generează reacţii emoţionale pe care adesea părinţii nu şi le explică: ezitare în faţa oricărui lucru nou, teama de a nu-şi pierde prietenii, evitarea sportului, de orice natură, repulsia faţă de matematică şi faţă de tot ceea ce presupune scris sau citit, lipsa de răspuns la instrucţiuni, uitarea instrucţiunilor, lipsa de organizare.

Tratamentul dispraxiei 

Cu toate că nu este o boală care să se vindece, dispraxia este o afecţiune ce poate fi controlată şi ale cărei efecte negative pot fi micşorate, în timp. Tratamentul poate implică, în funcţie de nevoile pacientului:Terapie ocupaţională – specialistul în această metodă de terapie va observa mai întâi care sunt nevoile pacientului, ce dificultăţi întâmpina în activitatea de zi cu zi şi, în funcţie de constatări, terapia va consta în dezvoltarea acelor competente care pun probleme.Terapie lingvistică – ajută la comunicarea mai eficientă a pacientului cu persoanele din jur.Terapie motorie perceptivă – include activităţi ce vizează deopotrivă îmbunătăţirea capacităţii lingvistice şi a competenţelor vizuale, de mişcare, auditive. Terapia implică mai multe tipuri de sarcini, care devin complexe în mod gradual, fără a atinge însă un nivel de complexitate care să devină stresant pentru pacient.Terapia prin jocuri active – Specialiştii recomanda folosirea jocurilor active ca parte importantă a terapiei pentru ameliorarea dispraxiei. Prin joc activ se înţelege orice joc care implică activitate fizică, indiferent că acesta se desfăşoară în aer liber sau în spaţii închise. Virtuţile terapeutice ale jocului sunt, de altfel, cunoscute şi în cazul altor afecţiuni.

Sursa: desprecopii.com

 Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here