Era odată un bătrân, care nu fusese niciodată tânăr.
De fapt, în toată viaţa să nu învăţase să trăiască. Şi neînvăţând să trăiască, nu reuşea nici să moară. Nu avea speranţe, nici nelinişti; nu ştia nici să plângă, nici să râdă. Nimic din ce se întâmpla în lume nu-l îndurera, nici nu-l mira. Îşi petrecea zilele, lenevind pe pragul cabanei sale, fără să arunce o privire măcar către cer, imensul cristal albastru pe care, şi pentru el, Domnul îl ştergea în fiecare zi, cu vata moale a norilor.
Unii trecători îi mai puneau întrebări. Era atât de nins de ani, că lumea îl credea foarte înţelept şi încerca să se îmbogăţească din experienţa sa de sute de ani.
”Ce trebuie să facem, pentru a fi fericiţi?”
”Fericirea e o născocire a proştilor”, răspundea bătrânul.
Treceau pe acolo şi oameni cu suflet nobil, doritori să fie de folos aproapelui.
”În ce fel ne putem sacrifica, pentru a-i ajuta pe fraţii noştri?”, îl întrebau ei.
”Cel care se sacrifică pentru omenire e un nebun”, răspundea bătrânul, cu un rânjet sinistru.
”Cum ne putem îndruma copiii, pe calea cea bună?”, îl întrebau părinţii.
”Copiii sunt nişte şerpi”, răspundea bătrânul. ”Nu te poţi aştepta de la ei decât la muşcături veninoase.”
La bătrânul pe care toţi îl credeau înţelept, veneau şi artiştii şi poeţii. ”Învaţă-ne să ne exprimăm sentimentele pe care le avem în suflet”, îi spuneau ei.
”Aţi face mai bine să tăceţi”, mormăia bătrânul. Încet, încet ideile lui rele şi triste, începură să influenţeze lumea. Din colţul său posomorât, unde nu creşteau flori şi păsările nu cântau, Pesimism, (căci acesta era numele bătrânului cel înrăit) suflă un vânt îngheţat peste bunătate, peste iubire, peste generozitate care, atinse de acea suflare de moarte, se ofileau şi dispăreau.
Toate acestea nu-i plăceau deloc Domnului, care hotărî să facă ceva. Chemă un copil şi-i spuse:
”Du-te şi dă-i un sărut acelui biet bătrân.”
Copilul ascultă. Cuprinse cu braţele lui gingaşe şi grăsuţe gâtul bătrânului şi-i dădu un sărut umed şi zgomotos, pe faţa lui zbârcită.
Pentru prima oară, bătrânul se miră. Ochii lui tulburi se înseninară dintr-o dată. Căci nimeni nu-l mai sărutase până atunci.
Astfel deschise ochii spre viaţă, iar apoi muri, zâmbind.
Uneori, într-adevăr, ajunge un sărut. Un ”Te iubesc”, chiar şi doar şoptit. Un ”Mulţumesc”. O apreciere sinceră. Este atât de uşor să faci fericit pe cineva. Atunci, de ce nu o facem?
Sursă: filedelumina.ro
[fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]
