Dobândeşte pacea şi mii de oameni din jurul tău se vor mântui

0
329

Binecuvantarea Lui Iisus (1)Atunci când un om se află într-o stare de pace a minţii, el poate de la sine să le ofere celorlalţi lumina necesară luminării raţiunii. Această pace, ca pe o comoară nepreţuită, Domnul nostru Iisus Hristos a lăsat-o drept moştenire ucenicilor Săi înainte de moarte (In. 14,27). Apostolul mai spunea despre ea: “şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să vă păzească inimile şi cugetele voastre întru Hristos Iisus” (Filip. 4,7). Introdu mintea înlăuntrul inimii şi dăi de lucru acolo cu rugăciunea; atunci pacea lui Dumnezeu o umbreşte şi ea se află într-o stare de pace. Trebuie să ne obişnuim să tratăm jignirile venite de la altii cu calm, ca şi cum insultele lor nu ne privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practică ne poate aduce pacea inimii şi o poate face lăcaş al lui Dumnezeu însuşi.

Dacă nu se poate să nu te tulburi, atunci, cel puţin, e necesar să încerci să îţi înfrânezi limba, dupa cuvântul psalmistului: “tulburatu-m-am şi n-am grăit” (Ps. 76, 4). Pentru a ne păstra pacea sufletului, este nevoie să evităm cu orice preţ a-i critica pe alţii. În mod aparte, pentru a păstra pacea sufletească “trebuie evitată acedia” şi să te străduieşti a avea un duh vessel şi nu trist. Trebuie să incerci să ieşi din această stare cât mai iute cu putinţă. Atenţie la duhul întristării, căci acesta dă naştere la toate relele. O mie de ispite apar din pricina lui: agitaţie, furie, învinuire, nemulţumirea de propria soartă, gânduri de desfrânare, schimbare permanentă a locului.

Uneori duhul cel rău al întristării pune stăpânire pe suflet şi îl lipseşte de umilinţă şi bunătate faţă de aproapele şi trezeşte repulsie faţă de orice conversaţie. Atunci sufletul evită oamenii, crezând că aceştia se află la originea tulburării sale şi nu înţelege că pricina tulburării sale se află într-însul. Sufletul plin de întristare şi parcă scos din minţi este incapabil să accepte în pace sfaturile bune ce i se aduc sau să răspundă cu umilinţă la întrebările ce i se pun.

Primul medicament cu ajutorul căruia omul îşi află grabnic mângâiere sufletească este smerenia inimii, aşa cum ne învaţă sfântul Isaac Sirul. Această boală este tratată cu rugăciune, abţinere de la grăire în deşert, lucru de mână, după puterile fiecăruia, citirea Cuvântului lui Dumnezeu şi răbdare; căci el se naşte din puţinătate sufletească (laşitate), trândăvie şi grăire în deşert. Oricine a învins patimile a învins şi tristeţea. Veselia nu e păcat. Ea alungă plictiseală; şi din plictiseală vine întristarea (acedia) şi nimic nu e mai rea ca aceasta. Ea aduce cu sine totul. A spune sau a face răul este păcat. Dar a spune un cuvânt bun, prietenos sau plin de veselie, aşa încât toată lumea să se simtă în bună dispoziţie în prezenţa lui Dumnezeu şi nu într-o stare de întristare, nu este deloc un păcat. Dacă nu suntem de acord cu gândurile rele sugerate de diavol, facem un lucru bun. În timpul acestor atacuri, trebuie să te îndrepţi cu rugăciunea către Domnul Dumnezeu, aşa încât scânteia patimilor celor rele să fie alungată de la bun început. Atunci flacăra patimilor nu va mai creşte.

Trupul este robul, sufletul este stăpânul. Şi de aceea, mila lui Dumnezeu este cu noi atunci când trupul este slăbit şi oboist de boli; căci în acest fel patimile slăbesc şi omul devine normal (sufleteşte). Dar boala trupească în sine este ceva născut din pricina patimilor. Înlătură păcatul şi boala va pleca.

Sfântul Serafim de Sarov

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here