„Domnul a dat, Domnul a luat; cum a hotărât Domnul, aşa s-a făcut!”

0
337

luatDar poate că ai vrea să mă întrebi:

-Cum se poate ca, om fiind, să nu jeleşti?

Eu însă îţi întorc întrebarea şi te întreb:

– Dar cum se poate să jeleşti, om fiind, înzestrat cu minte, cu judecată şi cu nădejdea celor viitoare?

– Dar care om, mă întrebi mai departe, n-a fost stăpânit de această nevoie? Mulţi, şi pe tot cuprinsul pământului, şi pe vremea noastră, şi pe vremea strămoşilor noştri.

– Dar ascultă ce spune Iov, când i-au murit toţi copiii lui: Domnul a dat, Domnul a luat; cum a hotărât Domnul, aşa s-a făcut! Minunate sunt cuvintele acestea, chiar numai auzindu-le. Dar dacă le cercetezi cu luare-aminte, atunci vei vedea că minunea e şi mai mare. Gândeşte-te că diavolul nu i-a luat numai jumătate din copiii lui, şi jumătate i-a lăsat, nici nu i-a luat mai mulţi, şi i-a lăsat mai puțini, ci a cules tot rodul, dar n-a doborât pomul; a dezlănţuit marea cu valurile ei, dar n-a înecat corabia; şi-a pus toată puterea, dar n-a clintit turnul. Stătea în picioare, era asaltat din toate părţile, dar rămânea neclintit; nori de săgeţi se porneau împotriva lui, dar nu-l atingeau; dar, mai bine spus, erau trimise împotriva lui, însă nu-l puteau răni. Gândeşte-te ce grozăvie este să-ţi vezi atâţia copii cum se prăpădesc. Ce nu era în stare să-1 doboare? Ce? Moartea tuturor copiilor lui, moartea lor deodată, într-o singură zi, tinereţea lor, că erau în floarea vârstei, marea lor virtute, faptul că s-a curmat firul vieţii lor într-un chip aşa de groaznic, această ultimă lovitură după atâtea alte lovituri, dragostea sa de părinte, dorul de cei morţi? Când un părinte pierde nişte copii răi, suferă, dar nu cu atâta tărie, căci răutatea celor morţi nu îngăduie ca durerea să-i fie mai mare; dar dacă sunt virtuoşi, rana ţine multă vreme, amintirea lor e neştearsă, răul fără mângâiere, îndoit boldul, pricinuit şi de glasul sângelui, şi de virtutea celor morţi. Că fiii lui Iov erau virtuoşi, iată dovada: tatăl purta foarte multă grijă de ei; se scula dis de dimineaţă şi aducea jertfe pentru ei; se temea şi pentru păcatele lor neştiute, şi nicio îndeletnicire nu-i era mai dragă ca aceasta. Aceasta arată nu numai virtutea copiilor lui, ci şi dragostea lui de părinte. Dar cum el era şi tată, şi când îşi iubea atâta copiii, şi dragostea lui de copii era pricinuită nu numai de glasul sângelui, ci şi de evlavia copiilor, iar când şi cei plecaţi de pe lumea aceasta erau atât de virtuoşi, ei bine, atunci focul tristeţii era întreit. Şi iarăşi, când copiii sunt luaţi pe rând, unul câte unul, durerea mai are oarecare mângâiere, căci cei rămaşi micşorează tristeţea pentru cei plecaţi; dar când pleacă pe lumea cealaltă toată ceata de copii, la cine poate să se mai uite cel cu mulţi copii, ajuns deodată fără de copii? Pe lângă aceste lovituri, se poate vorbi iarăşi şi de a cincea.

– Care este aceasta?

– Că i-au fost răpuşi toţi copiii într-o clipă. Dacă cineva se prăpădeşte în trei sau cinci zile, femeile şi toate rudele se tânguiesc mai ales pentru aceea că răposatul a fost răpit aşa de iute şi de neaşteptat din ochii lor; cu mult mai mult a suferit Iov, căruia i-au fost răpiţi copiii nu în trei zile, în două, în una, ci deodată, toţi. Durerea la care te gândeşti din vreme, oricât ar fi de puternică, ajunge repede uşoară datorită aşteptării; dar cea care vine pe neaşteptate şi deodată este de nesuferit. Gândeşte-te acum cât de cumplită trebuie să fie durerea aceea care, nu numai că e cumplită prin ea însăşi, dar mai sporeşte şi prin aceea că vine pe neaşteptate! O durere ca aceasta întrece orice cuvânt. Vrei să auzi şi a şasea lovitură? I-a pierdut pe toţi în floarea vârstei. Ştiţi cum ustură o moarte timpurie şi câtă jale aduce. Moartea copiilor lui Iov nu era numai timpurie, ci şi silnică, pentru a i se da cu asta a şaptea lovitură. Nu i-a văzut murind şi dându-şi sufletul în pat, ci acoperiţi toţi de dărâmăturile casei . Gândeşte-te cine era acela care dădea la o parte dărâmăturile casei! Aici dădea la o parte o piatră, dincolo scotea mădularul unui copil; vedea o mână care avea încă în mână cupa, o altă mână aşezată pe farfurie şi tot trupul zdrobit; nasul strivit, capul turtit, ochii scoşi, creierii împrăştiaţi, tot chipul stâlcit, iar mulţimea rănilor nu îngăduia tatălui să recunoască chipul feţei copiilor lui iubiţi. La auzul acestora, v-aţi tulburat şi plângeţi? Gândiţi-vă însă ce se petrecea în sufletul lui Iov când vedea acestea! Dacă noi, după atâta vreme, nu putem suporta fără să lăcrimăm istorisirea acelei tragedii, şi doar ni se vorbeşte de suferinţe străine, ce fel de inimă trebuie să fi avut Iov? O inimă tare, negreşit, ca la vederea acelei privelişti să fie în stare să cugete, suferind nu nenorociri străine, ci propriile lui nenorociri! Nici nu s-a mâniat , nici n-a grăit aşa: „Ce înseamnă asta? Aceasta îmi este răsplata bunătăţii mele? Pentru aceea am deschis casa mea străinilor, ca s-o văd ajunsă mormânt copiilor mei? Pentru aceea am căutat să fie virtuoşi, ca să sufere o astfel de moarte?” N-a spus aşa, nici n-a gândit astfel! Ci le-a suportat pe toate cu bărbăţie, deşi i se luaseră copiii după ce avusese atâta purtare de grijă de ei. Ca un sculptor minunat, care face o statuie de aur şi o lucrează cu foarte mare grijă, aşa lucra şi Iov sufletul copiilor, formându-l şi împodobindu-l. Şi ca un plugar vrednic, care udă, apără şi împrejmuieşte trunchiurile finicilor sau ale măslinilor şi-i îngrijeşte în tot chipul, aşa şi Iov nu lasă nimic la o parte pentru a creşte, ca pe un măslin plin de rod, sufletul fiecărui copil cu un spor mai mare de virtute. Şi a văzut trunchiurile smulse de atacul duhului celui rău, aruncate la pământ şi frânte de o moarte vrednică de milă, dar n-a rostit cuvântul de hulă. Dimpotrivă, a mulţumit lui Dumnezeu, dând diavolului lovitura de moarte.

„Omilii la săracul Lazăr” – Sf. Ioan Gură de Aur

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here