A douăsprezecea culoare a dragostei este jertfa. Se poate întâmpla ca dragostea să fi încercat totul. A avut răbdare, a avut bunătate, a avut bucurie pentru calităţile şi succesele celuilalt, a avut modestie, a avut umilinţă, a avut politeţe, a avut altruism, a avut calm, a avut gândire curată, a avut discreţie, a avut optimism creator şi totuşi n-a reuşit să realizeze, sa împlinească, să creeze. Atunci dragostea mai are o cale. Atunci dragostea ia în spate o cruce, urcă spre locul răstignirii şi acceptă să fie răstignită pentru recuperarea şi pentru recrearea celui iubit. Dragostea mai are calea jertfei de sine pentru cel iubit.
Aş vrea să-ţi spun o întâmplare din care reiese tocmai acest lucru. În Anglia secolului al XVII-lea, a reuşit să pună mâna pe putere A. Oliver Cromwell. A fost receptat ca un dictator dur. În armata lui Cromwel, era un soldat râu, ticălos, laş. Şi din răutate, din ticăloşie şi din laşitate, soldatul acela a ajuns un dezertor. L-au prins, iar Cromwell l-a condamnat la moarte. Soldatul acela avea o soţie frumoasă şi plină de dragoste. În ziua în care urma să aibă loc execuţia, femeia a venit, s-a pus în genunchi la picioarele lui Cromwell şi l-a rugat cu durere: “Domnule, cruţă-l pe soţul meu!” “Pe ăsta?! Niciodată!”, a răspuns Cromwell. “Domnule, dar te rog din suflet, iartă-l şi lasă-l să vină acasă la mine şi la copii!” “Nu femeie!”, a răspuns dictatorul. “Degeaba insişti, la apusul soarelui, când va bate clopotul, omul acesta va fi spânzurat!” Femeia a fost nevoită să plece din faţa lui. Nu ştia ce să facă, dar iubirea adevărată întotdeauna găseşte o soluţie bună. Era o biserică veche lângă piaţa centrală în care urma să fie executat condamnatul la moarte. Şi aici la biserică se trăgea întotdeauna clopotul, la apusul soarelui. Femeia s-a interesat şi a aflat la ce oră trebuia să bată clopotul. A aflat ea ce a aflat, dar, printre altele, a auzit şi aceea că de multă vreme clopotarul era surd. Mai înainte de a se apropia apusul soarelui, femeia a urcat în clopotniţă. Acolo era un clopot uriaş. În piaţă, alături, spânzurătoarea era ridicată deja. În clipa în care frânghia clopotului s-a întins, când clopotarul a tras de ea ca să pună clopotul acela mare în mişcare, femeia a prins limba clopotului, s-a agăţat cu mâinile de ea şi s-a atârnat de ea. Şi clopotarul trăgea funia şi o lăsa; o trăgea şi o lăsa. Clopotul se legăna într-o parte şi în alta şi, odată cu el, era purtată de ici-colo, în mişcarea ritmică a limbii clopotului, şi femeia care se agăţase cu mâinile de ea. Mâinile ei erau izbite de o margine şi de alta a clopotului şi erau zdrobite, erau strivite între limbă şi clopot. Dar femeia se ţinea acolo strâns, până când clopotarul şi-a zis: “Am bătut destul”. Şi apoi a plecat să îşi vadă de treburile lui. Cromwell se uita la ceasul de la turnul bisericii; ora trecuse, dar clopotul nu mai bătea. La un moment dat, ca o arătare, cu faţa răvăşită de durere şi cu mâinile zdrobite, însângerate, a apărut în piaţă, la locul execuţiei, femeia iubitoare. S-a pus, din nou, în genunchi, înaintea lui Cromwell, care era înconjurat de demnitarii săi şi, în faţa întregii asistenţe care s-a strâns cu prilejul acestui eveniment i-a spus: “Domnule, în seara aceasta clopotul nu va mai bate! Cu mâinile acestea însângerate şi zdrobite te implor să cruţi viaţa soţului meu!” Toată asistenţa era surprinsă. Cât de împietrită era inima lui Cromwell, care trimisese deja destui oameni dincolo de hotarele lumii acesteia, totuşi s-a mişcat ceva în inima lui şi a zis: “O, femeie, mare este dragostea ta! Această dragoste câştigă. Ia-ţi soţul şi du-l acasă!”
Aceasta este dragostea adevărată, capabilă de jertfa pentru cel iubit. Pe aceasta ne-a arătat-o Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Aceasta este dragostea care dă totul, care se dă pe sine, dragostea jertfitoare. Cele mai minunate caractere din istoria omenirii au fost acei bărbaţi şi acele femei care au iubit şi s-au jertfit pentru ceea ce au iubit: patrie, familie, credinţă, Dumnezeu. Noi îi numim eroi sau martiri, Scriptura îi numeşte sfinţi. Ei însă, au fost oameni ca şi noi. Şi noi putem deveni oameni ca ei. Şi noi putem să trăim într-un asemenea dragoste. Această dragoste ne este accesibilă şi ne este dăruită nouă de către Dumnezeu. Noi nu trebuie decât să o primim, să trăim în ea şi să o dăruim, la rândul nostru.
Scopul final al lui Dumnezeu este să ne facă ceea ce este El, să ne ajute să devenim după chipul şi asemănarea Lui. Dumnezeu este iubire şi iubire trebuie să devenim şi noi. Aceasta este ţinta lui Dumnezeu cu noi. Trebuie să acceptăm această ţintă şi apoi să conlucrăm cu Dumnezeu la realizarea ei. Dumnezeu vrea să ne imprime caracterul Său şi acest caracter se însumează într-un singur cuvânt – “dragoste”. Dar această dragoste nu este o simţire, un afect, ci este un fel de a fi şi un anume tip de comportament faţă de toţi cei din jurul nostru. Această dragoste se manifestă prin toate cele douăsprezece culori pe care le-am prezentat mai înainte.
Dă-mi voie acum să te întreb: Tu ai o asemenea dragoste? Tu te plângi că soţia ta nu este ceea ce ai fi dorit tu. Dar tu o iubeşti cu acest fel de dragoste? Tu te plângi că soţul tău are multe defecte. Dar tu îl iubeşti cu acest fel de dragoste? Tu te plângi că părinţii tăi nu sunt ceea ce ai fi vrut tu. Dar tu îi iubeşti cu acest fel de dragoste? Tu te plângi că fraţii tăi nu te tratează aşa cum ar trebui să te trateze. Dar tu îi iubeşti cu acest fel de dragoste? Adică, tu desfăşori în faţa lor tot acest evantai de culori care constituie comportamentul dragostei? Sau îţi lipsesc ţie unele din aceste culori şi, de aceea, tu nu eşti lumină pentru cei din jurul tău? Căci, dacă din curcubeu lipseşte o culoare, ceea ce se vede nu mai este lumină, ci un amestec inestetic al celorlalte culori. Tot astfel, dacă din caracterul tău lipseşte una dintre cele douăsprezece trăsături enunţate şi descrise mai înainte, ceea ce emană din tine nu mai este dragoste şi după toate probabilităţile cei din jur, soţ, soţie, copii, fraţi, prieteni nu sunt faţă de tine ceea ce ai fi aşteptat tu, datorită faptului că tu nu ai în tine dragoste adevărată. Eu îţi garantez că atunci când tu vei avea toate aceste douăsprezece culori ale curcubeului dragostei, va fi zâmbet şi pace şi înseninare şi bucurie, căci curcubeul întotdeauna arată sfârşitul furtunii şi început de vreme frumoasă şi bună.
În final, vreau să-ţi spun că te iubesc şi doresc, din tot sufletul, ca să coboare şi în inima ta lumina multicoloră a dragostei. Dacă iubeşti, simţi că trăieşti şi eşti mai frumos!
”Cele 12 culori ale dragostei”
Jurnal Spiritual
