Dreptatea lui Cuza-Vodă

0
727

Cuza”Știa Vodă Cuza că lucrurile nu merg foarte bine în țară. Însă, ca să se încredințeze de adevăr, nu se lăsa numai după spusele altora, ci pleca singur prin sate și orașe, căci așa-i părea mai sănătos. Spun cei ce l-au cunoscut că, unde nici nu te gândeai, acolo îl aflai și mult căuta să dreagă cele rele.

Odată se opri la un tribunal, unde simțise că nu se împărțea dreptatea după cum ar fi trebuit, ci tocmai strâmbătatea era mai la vedere. Îmbrăcat în haine schimbate, se amestecă printre oamenii ce așteptau să le vină rândul la judecată. Întra în vorbă cu ei, le punea întrebări și căuta să-i descoase asupra pricinilor pentru care au ajuns acolo, și cum se poartă cu dânșii oamenii dreptății.

– De patru ani mă judec și nu mai pot căpăta dreptul meu! zise un țăran ce stătea trist mai deoparte.

– Pentru ce te judeci? îl întrebă Cuza cu  prietenie.

– Ia, pentru niște pămînt, pe care mi l-a apucat pe nedrept arendașul din sat.

– Ei, cum, ce ți-au spus judecătorii?

– Ce să-mi spună? De câte ori viu la înfățișare, mă amână… ba, că-i pe dincolo, ba, sucită… ba, învârtită…

– Și crezi că ai dreptate?

– Apoi cum să nu… tot satul știe. M-aș pune eu astfel în contră cu un boier? Pe cât înțeleg, amânarea se face mai mult ca să câștige vrăjmașul meu; iar eu din sărac cum sunt, să ajung în sapă de lemn cu judecățile…

– Dacă este așa, să faci ce-am să te învăț eu. Acum, când te-o chema înăuntru să intri și să răspunzi la ce te-o întreba. Iar de îți va spune judecătorul că se amână procesul pe altă dată, atunci să te arăți foarte supărat și să te cerți cu al zicând: „ Dar bine, domnule judecător, până când se amână, că m-am săturat tot viind să capăt dreptate de la dumneavoastră? Ce vra să zică asta?”… Și, fără să mai stai la gânduri să te repezi și să-i arzi o palmă.

– Vai de mine, mă închide! nu mai  scap de pușcărie câte zile oi avea!

– N-ai grijă!… pe răspunderea mea! Uită-te la mine… cunoști cine sunt?…

Cuza îi arătă un semn prin care îl făcu să priceapă că are în față pe domnul țării.

Țăranul, foarte încurcat, nu mai zise nici o vorbă.

Nu trecu mult și ușierul îl chemă.

Președintele găsi din nou un clenci și amână procesul pentru altă zi.

Atunci săteanul plin de mânie, își luă inima în dinți, ce-o fi să fie… Începând să se certe, se răpezi și îi dete o palmă de răsună sala. Căută apoi să plece. Numai decât se sună clopoțelul.

– Alergați… puneți mâna… hoțul… a bătut pe domnul prețedinte!…

Se face o zarvă mare… Sar vreo patru, pun mâna pe el, și pe sus îl aduc iarăși în sala de judecată.

Dar în acel moment iată că intră cineva. Toți rămân încremeniți … era domnul.

– Ce-i, ce s-a întâmplat? Ce zgomot se auzea?

– Trăți măria-voastră, omul acesta a pălmuit pe domnul președinte, îngână procurorul…

– Ei…și ce-i cu asta? Numai decât acum vreți să-l pedepsiți? Chiar în ceasul acesta?! Mai lăsați-l că aveți timp! Mai amânați judecata peste o zi, peste două… peste o lună… peste un an… ce vă grăbiți atât? El cum caută de atâția ani dreptate și voi îl amânați întruna? Pentru dânsul nu se poate face amânare?!

Sala muți. Președintele, judecătorii și ceilalți funcționari, schimbau fețe-fețe și tremurau ca varga…

Vodă singur se interesă de afacerea tăranului amânat mereu de ani de zile și-i puse să dea sentința cuvenită chiar sub ochii lui. Iar după ce au sfârșit cu toate procsele cele aveau sorocite, îi alungă din slujbă pe toți, căci prea multe păcate apăsau deasupra capului lor.

– Ura, trăiască Cuza! Izbucni mulțimea plină de veselie.

Iar domnul, punând lucrurile la cale, se făcu  nevăzut.”

Din legendele românilor, Editura Ion Creangă

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here