– Sfântul Ioan Scârarul consideră lepădarea de lume prima treaptă a urcuşului duhovnicesc. Este necesară lepădarea de lume pentru orice creştin sau numai pentru cei ce vor să fie desăvârşiţi, după cum spune Mântuitorul: „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde-ţi averile… şi vino de-Mi urmează Mie”?
– Sfânta Scriptură este pentru toată lumea, cu pasaje speciale pentru monahism: „cine lasă tată, mamă, frate… cine ia crucea şi-Mi urmează…”, e altceva. Vrei să fii desăvârşit? Atunci îti recomand aceste lucruri. Insă lepădarea de lume poate să fie şi în sufletul unui mirean, a unui laic, în sensul că-şi văd de mântuirea lor şi se ţin de Hristos cu orice chip. Deci şi pentru ei este valabilă lepădarea de lume, de patimi. Noi nu ne lepădăm de lume într-un sens exclusiv. Noi dorim cu orice chip ca lumea aceasta să fie ajutată de Dumnezeu şi dacă suntem, ne punem în situaţia de rugători pentru lume; aceasta înseamnă că suntem alături de Hristos, deci cândva şi undeva ne putem numi mântuitori. Dar nu desconsiderăm lumea. Nu există pustnicii valabile, dacă n-ai toată lumea în inima ta. Toată lumea aceasta strigă cu orice chip: „Ajutor!” Dacă răsare te miri cine şi-şi asumă rolul de dăruitor al lui Hristos şi rugător pentru lume, acela este cel ce este. Aşa că lepădarea se referă şi la cei din lume. Dacă însă e vorba să schimbi locul, să schimbi nevoinţele, mentalităţile, atunci lepădarea se referă numai la monahi. Dar cuvântul e valabil şi pentru lume. Pentru că acest cuvânt al Sfântului Ioan Scărarul l-a citit multă lume laică şi s-a întrebat: „Ce fac?” Şi atunci, vrând-nevrând, s-a oprit de la anumite porniri rele. Şi nu numai atât: a vrut să se împlinească şi cu ceva bun. Şi-atunci el s-a folosit de cuvântul acesta, laic fiind.
„Du-te în lume şi vezi ce-ţi mai trebuie!”, a zis Dumnezeu unuia care a întrebat: „Ce-mi mai trebuie, Doamne, ca să fiu desăvârşit?” Şi l-a trimis în lume. Şi l-a găzduit un oarecare ins, un cizmar. Cizmarul acesta l-a primit cu mare plăcere, cu mare bucurie, cizmar care câştiga ce câştiga şi împărţea banii la săraci, la biserică şi la gospodăria lui; care mergea noaptea la biserică şi, spre uimirea celui ce-l urmărea, i se deschideau uşile bisericii singure, şi el nu ştia că este urmărit. Şi era laic. Avea soţie şi copii. Faţă de curiozitatea aceasta a lumii, aş vrea să întreb: Unde se găseşte Antonie cel Mare? Unde se găsesc nevoitorii? Marii rugători unde se găsesc în împărăţia lui Dumnezeu şi unde se găseşte acesta? Va să zică, este, mi se pare mie, deasupra multora. Şi era laic.
Sigur că Scriptura priveşte pe toată lumea. Că dacă spune: „Daţi la săraci!”, spune şi laicului, şi dacă spune: „Nu vă îngrijiţi de ce veţi îmbrăca, de ce veţi mânca”, se referă la toată lumea.
Aşa că, dragul meu, viaţa monahală este o viaţă cu totul deosebită, e o intrare deja în cer, cin îngeresc, iar îngerii sunt geloşi pentru că noi luptăm în trup cu nevoinţele, cu neputinţele trupeşti ca să ne menţinem o identitate îngerească. Asta e altceva. Este aspectul desăvârşit. Este o recomandare desăvârşită: „Vrei să fii desăvârşit? Vinde tot, ia crucea şi urmează-Mi Mie!”; este altceva. Se ating cote înalte, în situaţia în care se ating, însă nu e o problemă raţională, ci este o problemă mai mult de afectivitate, de nebunie. Şi atunci e cu totul altceva. Dar Scriptura se referă la toată lumea. Toată lumea a primit cele zece porunci. Toţi trebuie să aibă o modestie, o dragoste pentru celălalt, pentru că spus este că monahul înseamnă un creştin bun. Deci orice om când a plecat la mănăstire era un creştin oarecare, dar a râvnit dincolo de dimensiunile omeneşti: a vrut o înfrânare, a vrut o dăruire a tuturor simţurilor numai pentru Dumnezeu.
– În ce constă lepădarea de lume?
– Tocmai în aceasta constă: să doreşti foarte mult să iei crucea şi să o porţi cum a purtat-o Mântuitorul pentru mântuirea lumii, într-o formă de nebunie pentru Hristos. Te duci acolo unde te poţi pierde ca să te poţi găsi, în sensul prefacerilor totale, prin tăierea voii, care e o mare bătălie, o luptă cu Dumnezeu Care a creat voinţa liberă, şi noi trebuie să fim împotriva acestei creaţii. A creat voinţa liberă ca să ne tăiem voinţa aceasta liberă. Şi-atunci, în lupta cu Dumnezeu, Dumnezeu cere să fie biruit şi-L birui, lucru pe care nu poţi să-l faci în lume. în lume trebuie să-ţi asculţi, să-ţi susţii voia ta, să mergi după ordinea lucrurilor ca să păstrezi o armonie – în sat, în oraş, dar la mănăstire eşti acolo unde te desfiinţezi ca personalitate omenească în personalitate îngerească. Şi-atunci înseamnă că tu, pierzându-te, te poţi găsi. Este cel mai mare lucru posibil când omul – creaţia lui Dumnezeu – poate fi în stare a pleca din lume în monahism, indiferent unde, în obşte sau în pădure. Aş recomanda obştea, pentru că în pădure trebuie o iscusinţă extraordinară de tipul aceleia a Sfântului Ioan Scărarul şi a tuturor sfinţilor care au trăit în pustie. Sf. Macarie cel Mare dă ca pildă nişte călugări, spunând că el nu este călugăr, dar a văzut călugări.
S-au dus la el doi inşi care au vrut să se facă monahi. Şi Macarie cel Mare, care ştia lupta pe care o dă cu diavolul – să nu zic cu iscusinţa diavolului, că n-are iscusinţă -, a luat-o în glumă. Ei ziceau: „Vrem să ne facem călugări”. Ei nu ştiau decât atât să spună. Impresionat de insistenţa lor, Macarie cel Mare, tot neîncrezător că ei vor rezista, a luat o daltă şi un ciocan şi le-a zis: „Veniţi după mine!” Şi au plecat în pustie, unde era o stâncă mare. „Săpaţi-vă chilii aici!” Şi a trecut o foarte lungă vreme şi Macarie s-a gândit: „N-au mai venit să mă întrebe nimic. Or fi fugit de greutatea muncii?” S-a dus să vadă. Şi a găsit două camere făcute în stânca lor. L-au primit cu smerenie. A rămas uimit de ce a văzut. Dar să vadă acum cum trăiesc. S-a făcut că doarme, dar nu dormea; şi ei s-au făcut că dorm, dar nu dormeau nici ei. Şi cel mai mare nu vorbea decât prin semne cu cel mai mic: i-a făcut semn pentru rugăciune. Macarie era treaz. Şi ieşea un sul de foc neîntrerupt de la cel mai mare; la cel mai mic se întrerupea din când în când sulul acela de foc. Şi Macarie a zis: „Am văzut călugări; eu nu sunt călugăr!” Vedeţi, se poate face orice. Nu trebuie glumit. Nu poţi să ajungi la măsura unora ca aceştia, dar faptul că te rupi şi pleci e foarte lăudat de Dumnezeu, paşii tăi, începutul acesta de viaţă; dar să te ţii măcar la nivelul putinţelor tale, după regula nevoinţelor, bineînţeles, fără să exagerezi, pentru că Dumnezeu ţine foarte mukja cinstea inimii noastre: „Atâta pot, Doamne!” „Bine! Bucură-te că eşti scris în cartea cerurilor”. Atâta pot, pentru că, sigur, şi darurile sunt împărţite. Dar nu este permis să stăm nepăsători cu orice chip faţă de viaţa noastră, care e dată de Dumnezeu numai pentru Dumnezeu.
– Care trebuie să fie atitudinea credincioşilor faţă de monahi, atunci când vin la mănăstire, şi, de asemenea, cum trebuie să se comporte monahii faţă de mirenii care se închină în mănăstire?
– Mirenii trebuie să-i cinstească pe călugări cu orice chip, pentru că sunt persoane consacrate, sfinţite, binecuvântate, dăruite. Iar călugării trebuie să-i bucure pe oamenii aceştia. Să-i sfătuiască să-şi ţină credinţa. Şi unii, şi alţii să nu vorbească, găsind defecte colo şi colo. Călugării nu sunt desăvârşiţi. Sunt în devenire, sunt în formare, dar stau acolo. Cum zic unii Sfinţi Părinţi, mari trăitori: să mănânce cât vor, să bea cât vor, să doarmă cât vor, numai să stea acolo. Pentru că numai statul acolo este deja o nevoinţă. Deja el se numeşte călugăr. Nu stă el pe grămada de grâu şi să nu ia şi el câte un bob din când în când. Culege el roade dacă stă acolo. Aceştia nu pot fi numiţi călugări proşti, ci mai puţin nevoitori.
Dar la toată lumea i se cere un lucru categoric: să nu vorbească de rău. Pentru că aceasta este nevoinţă mai mare decât canonul, metaniile şi toate celelalte. Nu vorbi pe fratele tău de rău, pentru că criteriul de judecată va fi iubirea. Când vorbeşti de rău te încadrezi la crimă. Deci unele din marile nevoinţe călugăreşti sunt statornicia şi a nu vorbi de rău.
Dacă vin mirenii, să ne bucurăm că se folosesc şi ei. Dacă se poate, să se folosească mai mult de mişcarea ta, decât de vorbele tale. Pentru că nu a zice, ci a mişca înseamnă a ajunge. Să se folosească de felul de a fi al monahilor: „Fraţilor, nu vreau să pierd timpul cu voi. Bine aţi venit la noi. Folosiţi-vă. Este slujbă. Bucuraţi-vă. Şi iertaţi-mă, că sunt în ascultare”.
Dialoguri duhovnicești, Arhimandritul Arsenie Papacioc
Jurnal Spiritual
