Când vin în faţa iconostasului pentru această naştere, trupul meu e greu de conştiinţa acestei lucrări… Şi pentru că trupul este „felul nostru de a fi în lume”, prin el ne facem intrarea şi în Rugăciune şi, astfel, în cel mai realist mod, omul întreg intră în lucrarea rugăciunii. Numai cu preţul acesta obţinem transparenţa. „Fiecare îşi alege maniera de a include trupul în rugăciune, cum îi va conveni mai bine”, spune Sfântul Teofan Zăvorâtul, şi adaugă: „atenţia sufletului depinde şi de poziţia trupului”. Părinţii isihaşti descriu trei poziţii de rugăciune:
Postura Proorocului Ilie
Poziţia de rugăciune a Sfântului Ilie e descrisă astfel în Biblie: „şi s-a aplecat la pământ până a atins genunchii cu faţa sa”. Sfântul Grigorie Palama recomandă această poziţie începătorilor învăţând că „pe măsură ce vor desăvârşi această poziţie în tipul rugăciunii, vor simţi milostivirea lui Dumnezeu aspra lor… pentru că însuşi Ilie, cel mai desăvârşit dintre cei ce L-au văzut pe Dumnezeu, aplecându-şi capul pe genunchi şi forţându-se să-şi adune mintea înlăuntrul său, a pus capăt unei secete de mai mulţi ani”.
Această poziţie, bine cunoscută musulmanilor şi numită de cei ce practică yoga „petală pliată”, poate fi realizată astfel: aşezat, pe sau între călcâie, aplecat în faţă până ce capul se atinge de pământ, cu fruntea sprijinită de genunchi, fără ridicarea coapselor de pe călcâie. Braţele se odihnesc pe pământ, de o parte şi de alta a gambelor, cu palmele deschise spre cer. Trupul e pliat în trei: gambele, peste ele coapsele şi peste coapse, pieptul.
Postura trupului încovoiat
Aşezat pe călcâie sau pe o băncuţă (în jur de 20 cm înălţime) pusă peste călcâie, în lipsa ei se poate pune o păturică strânsă, se încovoaie trunchiul într-un semicerc până la atingerea pieptului cu bărbia, „într-o formă de continuitate care imită perfecţiunea unei roţi”. În felul acesta, „nu doar omul din afară se adună în sine însuşi urmând mişcarea lăuntrică pe care o caută cu mintea sa, ci prin forma pe care o dă trupului, trimite către lăuntrul inimii puterea minţii care altfel se varsă în afară…” Într-adevăr, „mintea se întoarce spre sine într-o mişcare circulară, aceasta fiind lucrarea cea mai adecvată fiinţei sale”.
Întâlnim această poziţie mai ales în asceza călugărilor isihaşti care caută să stăpânească „puterea fiarei” prin umilirea trupului „aplecat cu încordare şi simţind durere în piept, în umeri şi în grumaz”.
Acest fel de asceză, posibil în vremea părinţilor isihaşti, oameni robuşti, întăriţi de contactul intim cu natura şi îndrumaţi îndeaproape de un Părinte duhovnicesc, e mult mai puţin recomandabil omului contemporan, orăşean izolat şi vulnerabil, a cărui coloană vertebral este deja prăpădită de transportul mecanizat… Iar dacă va voi totuşi să folosească această poziţie de rugăciune, să o facă numai după sfatul unui Bătrân, îndrumat de acesta, şi numai pentru scurte momente.
Aşezat pe călcâie sau pe un scăunel
În genunchi, pe o pătură întinsă, cu degetele mari de la picioare atingându-se uşor, te aşezi între călcâie. Genunchii pot fi uniţi sau depărtaţi. La început, pentru ca poziţia să fie mai puţin dureroasă, se poate pune peste călcâie o pernă sau păturică strânsă, sau „pe un scăunel ca de o palmă”, adică înalt de 20 centimetri, pe care îl poţi scurta pe măsură ce înaintezi în experienţă, până ce te poţi aşeza fără greutate pe călcâie (dacă nu suferi de varice, bineînţeles). Taburetul poate fi un cub de lemn sau de muşchi întărit, sau o păturică rulată pe care te poţi aşeza ca pe cal.
Acest fel de aşezare este, fără îndoială, cel mai tradiţional şi poate cel mai potrivit pentru toţi. Cel mai important lucru aici este o bună verticalitate: „Fii ca o coardă de vioară bine acordată, fără alungire sau scurtare, spune Teofan Zăvorâtul, cu trupul drept, umerii coborâţi şi ţinând capul în poziţia lui firească”.
Cel mai simplu mod de găsire a poziţiei verticale corecte, adică având centul de greutate în abdomen şi nu în piept sau în umeri (partea voluntară a trupului), este să vă aplecaţi până ajungeţi cu fruntea la pământ, apoi să vă ridicaţi încet, derulând coloana, vertebră după vertebră, pornind de la coccis. Ajunşi la cap, trageţi puţin de colană în sus, şi lăsaţi-o să „se aşeze” singură, fără delăsare în jos, şi fără încordare în sus, „fără lâncezeală dar şi fără încordare prea mare”, cum spune Teofan Zăvorâtul. Coloana e dreaptă, dar flexibilă. Bazinul uşor scos în afară, fără o curbură exagerată în dreptul rinichilor.
În această postură, omul este un arbore bine înrădăcinat în pământ. Orice verticală stă pe o bază, pe o fundaţie. Dar această înrădăcinare în pământ depinde cu totul de o bună părăsire, abandonare, a părţii de sus a corpului, sediul egoului: mai întâi, acest lucru înseamnă ca, la începutul fiecărei expiraţii, să se facă o decrispare şi o destindere profundă a coloanei, pornind de la ceafă şi umeri, dar fără o surpare în sine sau gârbovire. Această abandonare de sine în umeri la începutul expiraţiei va fi automat urmată de o mişcare de încredinţare a poverii părţii de jos a trunchiului, astfel încât, la sfârşitul expiraţiei, să fii aşezat, în sensul literal al cuvântului, în bazinul tău care, la rândul său, se dilată, se destinde, se înrădăcinează din ce în ce mai mult. Dacă expiraţia e îndreptată cu blândeţe dar şi cu hotărâre în jos, fără nici un efort, partea de jos a abdomenului se eliberează cu uşurinţă. Prelungind puţin expiraţia după ce a ajuns la capătul parcursului ei firesc, peretele abdomenului va fi uşor întins, ceea ce ne va face să simţim o forţă în regiunea bazinului, mai ales sub ombilic. Întregul trup capătă acum o stabilitate de neclintit, în centrul său real de greutate, şi se poate destinde într-o atitudine de ascultare şi primire.
Experienţa ne va arăta că această aşezare însemnă mult mai mult decât un fel fizic de a sta şi că ea conduce la o adevărată evoluţie a persoanei, şi anume la o profundă transformare. Duhul Rugăciunii se întrupează în materie, omul devine o formă conform chemării sale, Cuvântul devine trup…. Avem aici o atitudine de transparenţă la Nevăzut care-I permite lui Dumnezeu să lucreze, sinergie absolut necesară. Fără să ne înrădăcinăm în umanitatea noastră profundă, inima nu se deschide. Şi dacă aflarea rădăcinilor pământeşti este lucrarea omului, deschiderea inimii este lucrarea lui Dumnezeu.
Sfânta Scriptură ne învaţă din plin despre necesitatea unei înrădăcinări pământeşti pentru ca „Rugăciunea să aducă roade”. Unul din textele cele mai minunate pe această temă este Pilda Semănătorului în care Mântuitorul ne oferă o adevărată antropologie a omului în rugăciune şi arată că nu se întâmplă nimic, sau nu mare lucru, cu omul care „nu are pământ mult” şi nici „rădăcină în el”. Ca un adevărat semit, Sfântul Apostol Pavel foloseşte şi el acelaşi limbaj realist şi trupesc în care trupul nu e niciodată exclus din Cale: „fiţi înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubire”. Această conştiinţă prinde cel mai mare contur în aşezarea în tăcere când nimic nu scap atenţiei, mai ales blocajele şi încordările care oferă Rugăciunii un „loc pietros”, lăsând-o în afară, departe de „pământul cel bun”. Învăţând să luăm „ca punct de sprijin ombilicul”, pentru că „legea Dumnezeului meu este în mijlocul pântecului meu”, şi să încetinim suflarea şi chiar să o oprim puţin, Părinţii Filocalici nu oferă reţete, ci sunt pur şi simplu oneşti cu lucrarea Întrupării care transformă măruntaiele omului în pântec (mitră) dătător de viaţă. Şi, de vreme ce Însuşi Dumnezeu S-a întrupat în acest pântec, însemnă că e acolo o realitate pe care creştinismul căzut în abstracţii intelectuale trebuie să o redescopere… „Toţi cei care au experimentat această realitate, nu pot decât să râdă de cei care-i contrazic din lipsă de experienţă…, cuvinte goale din rea voinţă”. De altfel, regăsim aceeaşi antropologie biblică, acum ascunsă, în iconografia foarte veche, atât în Răsărit cât şi în Apus. Aproape nimeni nu mai ştie să ne explice despre ce este vorba când Hristos sau Sfinţii au pântecul umflat sau cercuri concentrice pe abdomen. Ceva despre asta ne spune cineva care au practicat Hara în Japonia: „Criteriul trupesc, simplu şi complet obiectiv, e superior tuturor criteriilor psihologice pentru că nu e supus interpretărilor şi erorilor de interpretare a căror consecinţe reale le descoperim numai pe măsură ce le trăim, şi, de multe ori, prea târziu!”
Alte poziţii de rugăciune
Pentru cei cărora le este greu să aleagă una din posturile descrise, e cu desăvârşire posibil să se roage aşezat pe un scaun dar fără să se afunde în el. Să se aşeze pe marginea din faţă, cu tălpile lipite de sol, sau, de preferat, cu gleznele încrucişate şi cu genunchii întotdeauna mai jos decât bazinul pentru că altfel centrul vital nu e liber şi procesul de înrădăcinare despre care am vorbit va fi greu de realizat.
Nu e nici o contraindicaţie nici pentru statul în picioare în timpul rugăciunii. Unii sfinţi isihaşti rămâneau în picioare, şi chiar nemişcaţi, ore întregi. Îi putem imita dacă reuşim să realizăm nemişcarea totală, ca în orice altă postură, bine fixaţi pe cele două picioare, fără a ne înţepeni genunchii, cu bazinul, de data aceasta, uşor tras înapoi. Mai departe vom proceda ca şi în postura aşezat.
Când alegem să stăm în picioare, braţele atârnă pe lângă corp; în poziţia aşezat (nu şi în postura Sfântului Ilie) mâinile pot lua mai multe poziţii: fie aşezate pe gambe, cu palmele spre cer, fie sunt lăsate libere pe lângă gambe, cu antebraţul sprijinit de partea de sus a coapselor, sau cu dosul unei mâini sprijinit în palma celeilalte, amândouă mâinile aşezate în poală, formând împreună cu antebraţele o mare cupă, simbol al cupei lăuntrice.
În postura verticală, felul în care ne ţinem capul este foarte important. Dacă e prea aplecat, sau prea dat spre spate, ceafa va întrerupe continuitatea verticalei şi va împiedica coborârea în sine. De altfel, calitatea circulaţiei sângelui în cap e foarte diferită în funcţie de felul în care îl ţinem. E suficient să punem ceafa în prelungirea coloanei vertebrale, să lăsăm puţin bărbia în jos, ceea ce va provoca întinderea vertebrelor cervicale, şi să stabilim un „contact” între partea din spate a vârfului capului şi tavan, sau cer. E important să nu pierdem acest „contact”. Iată dubla polaritate a omului: înrădăcinat atât în cer cât şi în pământ.
În timpul Rugăciunii, ochii se ţin uşor întredeschişi. Ne vom da seama destul de repede că e mai avantajos decât dacă i-am ţine complet închişi: nu ne mai fură somnolenţa şi tind să dispară distragerile de toate felurile şi tendinţa spre reverie. Mai mult, într-o spiritualitate a Întrupării, menţinerea contactului cu lumea exterioară nu se cere suprimat. Creştinul nu trăieşte cu ochii închişi! Aşadar, ochii întredeschişi, pleoapele destinse, privire neutră, asupra unui punct cam la un metru în faţă, fără a fixa ceva anume.
Practica rugăciunii lui Iisus, Alphonse si Rachel Goetmann
Jurnal Spiritual
V-ar mai putea interesa şi aceste articole
