Duminica izgonirii lui Adam din Rai (II)

0
237

Duminica iertării (Mt. 6, 14-21)

Fraţi si surori creştine,

Cu duminica de astăzi încheiem perioada pregătitoare şi deschidem calea Postului Mare: cele şapte săptămâni înaintea sfintelor Paşti. Ne aflăm la un moment de răscruce, o culme si un hotar. Ziua de astăzi culminează ultimele trei săptămâni străbătute, a căror învăţătură vreau în câteva cuvinte să o rezumăm.

În fiecare duminică ni s-au înfăţişat două căi: smerenia vameşului am văzut-o faţă-n faţă cu mândria fariseului; pocăinţa fiului risipitor ni s-a arătat faţă-n faţă cu îndărătnicia şi mândria fratelui său; binecuvântarea a despărţit pe cei de-a dreapta Marelui Judecător de blestemul pe care l-au primit cei de-a stânga Lui. Sfânta Biserică ne pune în faţă această alternativă ca să ne adâncim în noi înşine si să vedem: suntem ca vameșul, smeriţi, sau suntem mândri ca fariseul. Retrăim pocăinţa fiului rătăcit, dar întors sau suntem ca fratele cel mare, îndărătnici şi mândri ? Putem nădăjdui la binecuvântare sau trebuie să ne temem de blestem ?

În predica de pe munte, Iisus spune: „Intraţi prin poarta cea strâmtă, căci largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care apucă pe ea. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Mt. 7, 13-14). Noi singuri alegem calea. Izgonirea şi iertarea ne sunt înfăţişate ca un semnal de alarmă, dar şi ca un îndemn în vederea Paştelui.

Eu accentuez în chip deosebit: învierea, Pastele, nu este un eveniment pentru a sărbători cozonacul şi ouăle roşii. Nu ! Ci pentru a sărbători în primul rând învierea Domnului Iisus Hristos şi prin ea schimbarea, învierea mea, a noastră. Dacă nu ne-am schimbat noi, fără folos vor fi atât cozonacul, cât şi ouăle roşii. Dar de 2000 de ani sărbătorim acest eveniment şi oamenii rămân aceiaşi. Nu putem continua să ne mulţumim cu un ritualism şi formalism sec ! Am ajuns la vremea când noi, creştinii, trebuie să cunoaştem învăţătura Bisericii noastre şi să ne schimbăm. „Nu tot cel ce-Mi zice Doamne, Doamne, va intra în împărăţia lui Dumnezeu, spune Mântuitorul, ci acela care face voia Mea”, acela va intra. A venit vremea acestei schimbări. Sfânta Biserică ne pregăteşte prin cele două căi puse înainte. Alege creştine, alege tu, omenire, vrei să fii a lui Dumnezeu sau a satanei ? Eşti liber să alegi şi ai minte să descifrezi ce este bine şi ce este rău. Să nu iei binele drept rău şi răul drept bine. Trebuie să păşim cu inima curată în Postul cel Mare, în vederea Paştelui, a trecerii noastre de la omul trupesc la omul duhovnicesc, pentru ca nu numai cu gura, dar şi cu strunele sufletelor noastre să putem cânta „Hristos a înviat”.

Prin cele patru duminici pregătitoare ni s-au accentuat în al doilea rând patru virtuţi: smerenia, pocăinţa, mila şi iertarea. Prin ele Biserica a stabilit o bază foarte puternică pe care s-a ne clădim viaţa noastră. Prin primele două ne definim poziţia faţă de Dumnezeu. Smerindu-ne, recunoaştem greşelile şi Micimea noastră faţă de Cel ce ne-a creat. Prin pocăinţă ne schimbăm mentalitatea fată de noi înşine, fată de lume, fată de dumnezeu si ne întoarcem la El cerând iertare. Astfel ne ridicam—pe verticală—în dorul de a întâlni braţele Tatălui ceresc.

Prin ultimele două, prin milă şi iertare, ne definim poziţia — pe orizontală—faţă de semenii noştri.

Astfel, cele patru virtuţi indică, parcă, cele patru braţe ale Crucii. Dacă prin smerenie ne înfigem în pământ, prin pocăinţă ne înălţăm spre cer, pentru ca prin milă şi iubire să cuprindem pe toţi oamenii. Acesta este piedestalul vieţii creştine, piedestalul pe care să ne clădim eul duhovnicesc în calea Crucii care ne aşteaptă.

Fraţi creştini,

În general, se consideră că ziua de astăzi se numeşte Duminica iertării, de la pericopa evanghelică în care se află îndemnul de a ne ierta unul pe altul. în realitate, iertarea care pecetluieşte ziua de astăzi are o rădăcină mult mai adâncă. Faţă în faţă cu izgonirea lui Adam din rai stă—nu iertarea dată de noi semenului nostru, oricât de importantă ar fi. Prin Adam, toţi, întreaga omenire a pierdut raiul. Faţă-n faţă cu Adam poate sta numai Acela prin Care ni s-a deschis tuturor calea de întoarcere de unde am căzut. Şi numai Iisus, Noul Adam, s-a putut ruga pentru a obţine iertarea tuturor. Primul Lui cuvânt rostit pe Cruce a fost: „Părinte, iartă-le lor…” Iisus nu s-a referit numai la cei ce-L răstigneau sau batjocoreau atunci. Noi facem acelaşi lucru prin păcatele noastre, prin necredinţa sau indiferenţa noastră. Pentru toţi, pentru întreaga omenire, până la sfârşitul veacului, Iisus a spus: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” (Lc. 23, 34). Şi, într-adevăr, neştiutori şi păcătoşi suntem şi-L răstignim şi-L batjocorim neîncetat. Din pricina noastră se huleşte numele lui Dumnezeu în lume. Totuşi, Iisus s-a rugat pentru toţi. Datorită acestui cuvânt rostit pe Cruce, Dumnezeu Tatăl ne-a deschis calea de întoarcere spre El. După cum porţile raiului au fost zăvorâte pentru toţi datorită primului Adam, ele s-au deschis pentru toţi în urma rugăciunii Celui de-al doilea Adam, Iisus Hristos.

De aceea, duminica de astăzi, a iertării, reprezintă nu numai încheierea săptămânilor pregătitoare, dar deschide totodată calea Crucii. Ea este prima din cele şapte duminici care îngrădesc Postul Mare. Noi nu putem porni urcuşul acestui Post fără nădejdea iertării dăruită nouă de Iisus. Dar Dumnezeu, care ne-a creat liberi, nu ne forţează intrarea nici în rai. De noi depinde să rămânem în afara raiului sau să intrăm prin porţile care s-au deschis pentru toţi.

Evanghelia de astăzi ne redă din marea, adânca şi neîntre­cuta predică de pe munte a Domnului Iisus Hristos. Am accentuat şi repet, trebuie să citim şi să recitim cele trei capitole de la Matei (5, 6, 7), care o redau. Predica de pe munte reprezintă însăşi constituţia omenirii, constituţia vieţii umane. Cine o înţelege, o pătrunde şi caută să trăiască în spiritul ei, acela are parte de viaţa cea adevărată. Din această predică, Biserica ne înfăţişează astăzi trei probleme: iertarea, postul şi comoara vieţii. Le vom analiza, prin prisma izgonirii lui Adam şi a restabilirii noastre în Iisus Hristos.

 

 

1.—Iertarea

După cădere, Biblia ne spune că Dumnezeu 1-a căutat pe Adam, care s-a ascuns, şi 1-a întrebat: Adame, ce-ai făcut ? De ce te-ai ascuns ? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am spus să nu mănânci ? Adam, în loc să-şi recunoască neascultarea, s-a dezvinovăţit aruncând vina pe femeie şi, oarecum, pe Dumnezeu care i-a dat-o. Femeia, la rândul ei, în loc să ceară iertare, a dat vina pe şarpe (Fac. 3, 9-13). Astfel, ei au Pierdut harul Duhului Sfânt şi unitatea lor s-a destrămat. Ca dovadă, „femeia lui Adam” a primit, după cădere, un nume propriu, Eva.

Ceea ce n-a împlinit Adam săvârşeşte Iisus Hristos pentru toți. El ascultă pe Tatăl până la moarte, răscumpără păcatele tuturor şi cere pentru toţi iertarea care nu a fost cerută în rai.

Dar fiecare trebuie să răspundă la rândul său de păcatele sale: să şi le recunoască, să revină la o viaţă în Hristos cerând iertare și iertând.

Iisus ne accentuează în evanghelia de azi:

„De veţi ierta oamenilor greşelile lor,

ierta-va și vouă Tatăl vostru cel ceresc.

Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor,

nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Mt. 6, 14-15).

Prin rugăciunea lui Iisus şi prin acest avertisment s-a instaurat, parcă, o lege cosmică a iertării. Dacă vreau să mă integrez în ea, să beneficiez de ea, trebuie la rândul meu să cer iertare şi să iert. Chiar noi, în rugăciunea domnească „Tatăl nostru”, condiţionăm: ne iartă… precum şi noi iertăm. Deci dacă nu iertăm, nu ne ierta nici Tu, Dumnezeule, ci pedepseşte-ne, bate-ne pentru păcatele noastre. De aceea, poate este şi atâta suferinţă în lume.

Iertarea are la bază smerenia înţeleaptă şi iubirea. Cel smerit vede în primul rând vinovăţia proprie, nu pe a celuilalt. Şi care om poate spune, cu conştiinţa curată, că n-a păcătuit ? Păcatele noastre determină duşmănie, ură, dezbinare. Primul pas pentru unificare este iertarea. Tu ai greşit faţă de mine, dar poate nici eu nu am fost corect faţă de tine. Puterea de a ierta este un criteriu; să ierţi din tot sufletul ce ţi s-a greşit ţie, judecata s-o laşi în seama lui Dumnezeu. Iisus fiind pe Cruce şi-a iertat călăii, totuşi, nu a spus „vă iert”, ci s-a rugat ca Tatăl sal ierte, când vor ajunge şi ei la starea de a cere această iertare.

Dacă nu stii să ierţi, rămâi în braţele satanei. Cel mândru, viclean, rău nu ştie nici să ceară iertare, nici să ierte. El nu va putea renunţa la piatra din mână sau cea din inimă. Numai când apare iubirea şi iertarea, atunci piatra din inimă şi chiai din mână va cădea şi vei putea îmbrăţişa pe fratele tău. Acelaşi lucru se întâmplă pe plan social. Câtă linişte şi bucurie ar fi în lume dacă ruşii s-ar îmbrăţişa — cu adevărat—cu americanii, evreii cu arabii, irlandezii cu englezii etc. Iubirea şi iertarea ar asigura pacea în lume. Atunci, piatra atomică ar dispărea şi s-ar restabili armonia. Natura umană fărâmiţată în urma păcatului originar poate fi reunificată numai prin iertare şi prin Duhul Sfânt.

Tradiţia creştină cere în mod deosebit în această duminică să ne iertăm unii pe alţii, în familie, între vecini, între duşmani, îmi aduc aminte cum, în satele necolectivizate, tinerii, copiii se duceau la părinţi ca să ceară iertare; finii se duceau la naşi. Şi satul acesta aşa cum 1-a lăsat Dumnezeu umbla, se ducea dintr-o parte în alta să ceară iertare unii altora, spre liniştea lor şi a casei lor. Şi ce bucuroşi erau părinţii primind pe copii şi naşii văzându-şi finii şi vecinii mergând unii la alţii şi spunând „iartă-mă” şi „Dumnezeu să ne ierte”. Astfel, cu inima curată păşeau în pelerinajul duhovnicesc al Postului Mare.

Postul

A doua problemă a zilei de astăzi este postul. Am putea spune că este cea mai veche poruncă. „Din acest pom să nu mâncaţi”, a spus Dumnezeu încă în paradis. Omul n-a ascultat. Apoi, de-a lungul timpului, toate celelalte patimi au năvălit asupra lui. în sens contrar, Noul Adam, Iisus Hristos, își începe activitatea postind şi, ispitit fiind, biruieşte, pentru a ne deschide cale spre cer. Având în vedere importanţa Postului, trebuie să-i înţelegem bine sensul, căci de el depinde, în mare măsură, mântuirea sau condamnarea noastră.

Postul creştin, numit şi post ascetic, se deosebeşte de orice alt regim alimentar (medical, vegetarian, necesar sportivilor etc.) prin obiectivul pe care-1 urmăreşte, fiind mijlocul cel mai Puternic de luptă împotriva ispitelor. Unii creştini reduc tot Postul la mâncare. Dar dacă ţi-ai limitat postul la mâncare şi nu te-ai pregătit sufleteşte, rămânând acelaşi egoist, mincinos, desfrânat, postul este ca şi cum n-ar fi. Mai bine ai fi mâncat carne decât să mănânci pe om blestemând şi înjurând, spune un Părinte al deșertului.

Postul creştin se adresează omului în totalitatea sa, trup şi suflet. Restricţia la mâncare (după puterile fiecăruia) trebuie să fie o întărire, un ajutor în lupta pe plan spiritual, un efort de a scutura tirania trupului, ca nu cumva trupul să o ia înainte cu patimile sale. El trebuie să ne amintească în permanenţă starea de rugăciune şi de luptă în care ne aflăm, pentru a smulge din noi rădăcinile tuturor răutăţilor. Postul înseamnă, în general, înfrânare. Frână la gură să nu mai cleveteşti, frână la urechi să nu mai asculţi şoaptele rele ale unuia împotriva altuia, frână mândriei, lăcomiei, frână desfrânării, frână minciunii, invidiei, băuturii, fumatului. Eşti mândru, luptă-te să nu mai fii. Eşti mincinos, desfrânat, trezeşte-te şi biruieşte-le. Fără această luptă, oricâtă fasole şi cartofi ai mânca, tot nu îndeplineşti adevăratul post. Restricţia la mâncare este un ajutor, dar nu un scop în sine.

Izgonind răul din noi, izgonim pe începătorul răutăţilor — satana. împotriva acestuia ducem lupta, care trebuie să fie conştientă, pentru a-1 scoate din noi şi din lume. Biruindu-1 pe el, continuăm lupta pe care a dus-o Iisus Hristos cât era pe pământ şi pe care tot Hristos o duce de astă dată prin noi.

Comoara

Dacă prin post Biserica ne îndeamnă să luptăm împotriva păcatelor, prin Comoară îndemnul este de a ne îmbogăţi în fapte bune. Adevăratul obiectiv al vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt. Rugăciunea, postul, faptele bune făcute în numele Domnului Iisus Hristos sunt mjiloace pentru a ne îmbogăţi în El.

„Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură”. (Mt. 6, 19-21).

Rămâne să ne întrebăm: Unde este comoara noastră ? Ce avem noi mai scump în viaţă ? Materia care piere sau sufletul care nu piere ? Dacă cea mai mare valoare pentru noi este ma­teria, atunci pământ suntem. Dacă mai de preţ sunt cele spirituale, putem creşte oameni ai lui Dumnezeu. Uneori, omul poate să nu aibă avere multă, dar îl stăpâneşte dorinţa de a acapara, de a avea. Nu vă lipiţi inima voastră de materie, vrea să spună Iisus. Apostolul Pavel ne dă o soluţie: să ai, ca şi cum nu ai avea. Este greu, ştiu. În toţi există o oarecare dorinţă de a avea. Dar trebuie să luptăm cu ea amintindu-ne rugăciunea de la înmormântare: Cu noi nu merge nici mândria, nici bogăţia. Adeseori ne alungăm după „vânt”, crezând că în aceasta constă viaţa noastră. Iisus ne spune „adunaţi-vă comori în cer”. Prin toate faptele bune săvârşite în numele lui Iisus Hristos ne îmbogăţim în Dumnezeu. El este singura comoară nestricăcioasă, vie, veşnică şi dătătoare de viaţă. Spre această îmbogăţire ne îndeamnă Iisus căci,

„Unde este comoara voastră,

acolo este şi inima voastră” (Mt. 6, 21).

Inima este centrul spiritual al omului. De va fi comoara lui m Dumnezeu, atunci si în inima lui se va sălăşlui Dumnezeu. Este marea făgăduinţă dăruită nouă. Vedem astfel trei îndemnuri ce ne sunt puse înainte:

Iertarea, ca atitudine fată de Dumnezeu si de oameni;

Lupta, pentru a birui răul din noi şi a ne întări în bine;

Faptele bune, pentru a agonisi harul Duhului Sfânt, spre bântuirea noastră.

În încheiere, întrucât astăzi este duminica iertării, vă rog şi eu, ca în Dumnezeu să mă iertaţi şi pe mine. în Dumnezeu vă binecuvintez şi vă iert şi eu, din toată inima, ca Bunul Dumnezeu să ne ajute tuturor, ca toţi, „cu o gură şi cu o inimă să lăudăm şi să cântăm Prea Sfânt Numele Lui, al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh “, acum şi în veci,

AMIN.

Semnificația Duminicilor din Postul Mare – Preot Boris Răduleanu