Dumne­zeu nu are pe nimeni de pierdut

0
228

Dumnezeu– Mântuirea este universală. Dacă trăieşti o viaţă sfântă, de jertfă, în ascultare şi iu­bire de Hristos, nu te mântuieşti, indife­rent de cultul de care aparţii?

– La această întrebare nu putem răs­punde, pentru că nu avem competenţa. Eu, personal, cred că Dumnezeu o să mântuiască mult mai mulţi oameni decât credem noi că o să mântuiască. Dumne­zeu nu are pe nimeni de pierdut şi tot Dumnezeu o să găsească modalitatea de a-i ajuta pe oameni. Însă ceea ce e regre­tabil este că oamenii nu se pot bucura de binefacerile credinţei în această viată. Nu se pot bucura de Sfânta Liturghie, de Sfânta împărtăşanie, de darurile lui Dumnezeu, de cultul Maicii Domnului, de atâtea lucruri în această viată – de asta îmi pare rău. În ceea ce priveşte mântuirea, în orice cult, autoritatea res­pectivei confesiuni a fost exclusivistă, niciodată nu a crezut că se mântuiesc şi alti oameni decât membrii ei. Asta e vorba şi la catolici, şi la protestanţi. Deşi, dacă ne gândim că există un progres în viaţa religioasă în orice cult, am putea zice că există şi un progres în mântuire. Pentru că omul, dacă se lasă de păcate, de patimi, de rele, în general, şi se con­stată o evoluţie în viata lui, între omul vechi şi omul nou, nu se poate zice că omul acela este exclus de la mântuire.

– Este păcat schimbarea religiei?

– Sfânta Evanghelie sunt înfierate, mai ales, de către Domnul Hristos, trei păcate: necredinţa, sminteala (adică abaterea de la credinţa în Domnul Hristos) şi făţărnicia. La începutul creştinismului trei păcate au fost înfierate: uciderea, desfrânarea şi apostazia (căderea de la credinţa ortodoxă). Noi nu credem că cineva care-şi schimbă credinţa este superior celui care rămâne statornic în credinţă. Acum, dacă nu eşti în credinţa adevărată, asta-i altceva, dar căderea de la credinţa ortodoxă este considerată unul dintre cele mai mari păcate. Nu te mai poţi folosi de darurile Bisericii! Să rămânem în credinţa ortodoxă şi Dumnezeu se va milostivi de noi!

– Să ştiţi că mie îmi place, în mod deosebit, un psalm care spune: „Cât e înălţimea cerului de la pământ a întărit Domnul mila Sa spre cei ce se tem de Dânsul. Pe cât sunt de departe răsăritu­rile de la apusuri, depărtat-a de la noi fărădelegile noastre”. Adică noi suntem între răsărit şi apus. De la noi până la răsărit e o cale, de la apus până la noi e o altă cale, iar fărădelegile noastre sunt depărtate nu numai cât e răsăritul de departe faţă de noi sau cât e apusul de îndepărtat faţă de noi, ci cât e răsăritul de departe de apus. Şi cum miluieşte un tată pe copiii săi, aşa miluieşte Dum­nezeu pe cei ce se tem de Dânsul. Eu am foarte mare încredere că Dumnezeu ne este tuturor Tată şi că ne iubeşte pe toţi ca pe nişte fii!

Rugăciunea, pelerinaj către cer, Părintele Teofil Părăian

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here