Dumnezeu există – Lumea nu este veşnică

0
1247

DumnezeuDovada a patra: Este cu neputinţă a explica existenţa lumii fără lucrarea unui Dumnezeu Ziditor al ei.

Lumea nu este veşnică. Ea are un început.

Metafizicienii demonstrează acest lucru prin următoarea judecată: Pentru că materia este nedesăvârşită şi schimbătoare, nu poate să-şi fie sieşi cauză, căci aceasta presupune desăvârşirea şi nestrămutarea, pe care materia nu o are.

Matematicienii dovedesc acest lucru prin următoarea socoteală: Dacă lumea ar fi veşnică, ea ar fi trebuit să treacă prin schimbări fără de număr, ceea ce este cu neputinţă. Vestitul învăţat Cauchy, mare matematician francez, (1789-1857) s-a arătat gata să dovedească acest lucru prin socoteli „în mii de chipuri felurite”.

În sfârşit, fizicienii dovedesc acest lucru prin studierea atomilor, cele mai mici părţi ale lucrurilor:

Oricare ar fi sfârşitul şi legătura între sistemele solare şi planetare, scrie Clerk-Maxwell, profesor de fizică experimentală la Universitatea din Cambridge, moleculele, care sunt baza tuturor lucrurilor şi pietrele de temelie ale lumii rămân neschimbate în întinderea şi natura lor.  Aşa cum a spus Iohn Herschell, întemeietorul astronomiei stelare (1738-1822), moleculele păstrează pecetea deosebită a unor lucruri făcute de Cineva.

„Însuşirile lor nepieritoare poartă pecetea Aceluia, care la început a zidit nu numai cerul şi pământul, ci şi materia lor alcătuitoare”.

„Elementele lumii fizice au început a fiinţa la un moment dat şi din acest moment începe alcătuirea treptată a lumilor”.

„…Mărturia ştiinţei moderne rămâne în picioare şi fără putinţă de înlăturare” – zice, la rândul său, G. A. Hirn, fizician francez, membru al Academiei de Ştiinţe.

Folie, de la Academia de Ştiinţe din Belgia, zice:

„…Dacă lumea ar fiinţa din veşnicie, ar exista atunci o veşnicie, care ar fi trebuit să se sfârşească chiar, pentru că oricare lucru din natură are înclinarea spre nimicire, odată cu aceasta scăzând din ce în ce şi căldura, întrucât înclinarea spre nimicire şi pierdere dăinuieşte din veşnicie, ar fi trebuit ca veşnicia să fi avut un sfârşit până acum”.

Dacă lumea aceasta a avut un început, mintea ne spune că lumea nu s-ar fi putut crea ea singură, din nimic; nu este în lume efect fără cauză, aceasta este cu neputinţă. Lumea a avut, deci, un ziditor şi fiindcă facerea Lumii este o faptă care presupune o putere fără de sfârşit, prin aceasta se dovedeşte că Dumnezeu există.  Trebuie deci, să proslăvim şi noi cu:

LAMARTIME:

Pe Acela care din nimic a făcut pământul.

Pe Acela care a zidit lumea pe nimic.

Pe Acela care fără de ţărmuri a închis mările.

Pe Acela care cu o singură vorbă a trimis lumina lumii.

D’HULST, mare predicator francez:

„…Dumnezeu nu este numai temeiul ordinii din lume. El este însuşi izvorul existenţei. El este începutul începuturilor”.

„Toate fiinţele şi mişcările pe care le cunoaştem au primit existenţa lor de la Dumnezeu.

Părinţii noştri cei pământeşti sunt născuţi şi ei; la rândul lor dau fiinţă altor oameni. Nu trebuie

să uităm, însă, că ei care au dat naştere la copii, au fost şi ei născuţi”.

”De aici, trei ipoteze se înfăţişează minții noastre şi nu cred să se găsească, cu nici chip, o a patra putinţă de lămurire:

1)Sau vom urca la nesfârşit pe scara cauzelor, care se susţin unele pe altele;

2)Sau, deznădăjduiţi că nu găsim în calea aceasta lămurirea originilor lumii, ne vom îngădui a spune că izvorul vieţii este cuprins în înlănţuirea faptelor şi mişcărilor din lume;

3) Sau, în sfârşit, vom căuta acest izvor de viaţă în afară de înlănţuirea faptelor, într-o cauză mai presus de lume, care dăinuieşte prin sine însăşi, care pune în mişcare, fără a fi mişcată la rândul ei de altcineva, care naşte, fără a fi născută.

Mintea noastră nu primeşte primele două ipoteze de la început, iar cea de-a treia ne duce la picioarele Creatorului.

Nu voi stărui multă vreme ca să cercetez pe cea dintâi. O înlănţuire nesfârşită ar trebui să nu se oprească niciodată. Şi totuşi, a trebuit să se sfârşească înlănţuirea aceasta, de vreme ce avem o lume aşa cum este… Să sărim dintr-o dată la foarte îndepărtatele vremuri din trecut. Oricât de departe ne duce îndrăzneala minţii noastre, ne vom da îndată seama că nu există marginea visată la care să ne oprim. Acolo, în această îndepărtare pierdută în negura vremurilor, vom simţi trebuinţa de a da un reazim facerii omului, această fiinţă plăpândă, care se zbate purtând Povara nimicniciei şi care nu poate da decât ceea ce a primit de la Creator. Şi iată-ne nevoiţi sa luăm de la capăt obositoarea noastră colindare, încercând să lămurim facerea lumii, prin înlănţuirea lucrurilor şi faptelor din ea. Dar de ce s-o luăm de la început? Dinainte ştim că această strădanie nu va avea sfârşit. Lanţul care ne sprijină este atârnat în gol. Îndepărtează-te de mine acest vis urât care  îmi faci mintea să rătăcească! E curată nebunie a încerca să lămureşti ceea există. Înmulţind fără rost explicaţii deşarte, bazându-ne pe veşnicia timpului care rămâne, totuşi, imperfect.

Toţi adevăraţii înţelepţi au înţeles acest lucru…

Să ne întoarcem acum la ipoteza a 2-a, a acelora care spun că lumea s-a făcut prin ea însăşi. Ea nu se potriveşte cu spusele ştiinţei şi ale filosofiei. Ea ne arată natura ca o putere mare, conţinând virtual în ea însăşi, tot ceea ce trebuie să ia fiinţă prin continua evoluţie a lucrurilor. În afară de această cauză universală, nu există nimic, fiindcă ea îmbrăţişează tot ceea ce este cu putinţă şi tot ceea ce există. Deci nici un imbold la viaţă nu ar putea veni din afară. Dumnezeu, cel mai presus de fire, n-ar avea loc acolo ca să ajute această putere a firii să se înfăptuiască. Puterea aceasta cosmică va scoate din ea însăşi tot ceea ce dintru început îi lipseşte. Ea ar fi creatoarea propriei sale înfăţişări de azi. Spuneţi deci, dacă îndrăzniţi, că în univers nu există, nici progres, nici schimbare, că în el totul este, din prima clipă, întreg, desăvârşit şi bine stabilit; sau dacă nu voiţi să călcaţi în picioare ceea ce este prea vădit, dacă recunoaşteţi că mereu ceva începe şi mereu ceva se sfârşeşte mărturisiţi  deci şi faptul că «realizabilul se înfăptuieşte în fiecare clipă. Fiinţa evoluând se creează pe ea însăşi şi îşi dă ceea Evoluţia necesară a devenit. Lumea, la început, n-ar fi putut străbate, cu niciun chip, prima treaptă a dezvoltării sale; ar fi  rămas fixată în haos. Punând cauza universului în el însuşi, aţi făcut din acest univers un efect fără cauză.

Astfel, Domnilor, cele două ipoteze închipuite pentru a dezlega fără Dumnezeu problema originilor se prăbuşesc înaintea minții noastre. Un lanţ nesfârşit de maşini mişcătoare, un sistem închis, care ar cuprinde în adâncurile lui toată puterea de dezvoltare, de la sine, acestea sunt păreri slăbănoage, lămuriri care nu lămuresc nimic.

Renunţaţi deci cu agnosticii, cu cei care susţin ca nu putem cunoaşte nimic din cele dumnezeieşti şi nu mai încercaţi a vă da seama de ceea ce este! Dormitaţi în această deznădejde nepăsătoare, adevărată renunţare a minţii omeneşti în faţa întrebărilor neînduplecate ce i se pun mereu; -sau veniţi mai degrabă cu noi să ne plecăm genunchii, împreună, înaintea lui Dumnezeu, Care are neîndoios în Sine toată desăvârşirea şi puterea de înfăptuire nesfârşită, înaintea Fiinţei celei prea înalte. Care n-are nevoie să fie completată în lucrările Sale, şi care fără nicio schimbare în Sine, lasă să cadă în afară, din plinătatea Sa. Şi face să apară în locul nimicului, nedesăvârşite imitaţii ale fiinţei Sale, pe care noi n-o putem cunoaşte în Sine.

”…El este Cel negrăit. Când mă apropii, în sfârșit de el, îl recunosc în luminile pe care le împrăștie asupra mărețelor Sale opere, dar mai bine încă, Îl recunosc în umbrele tainice și sfinte, care  nu mă lasă  să recunosc fața Sa. Din norulcare Îl înconjoară, El însuși îmi spune numele Său:  „Eu sunt Cel ce sunt”(Eşirea 3, 14). O adevăr sublim! Cel ce este prin El însuşi poate numai El să ne dea explicarea existenţei. Veniţi să ne bucurăm, să tresăltăm de bucurie, am găsit pe Domnul… El este singurul Dumnezeu, singurul mare, singurul Stăpân… Cei care au rămas în picioare ca să-L caute, nu L-au găsit, în semeţia gândurilor lor pline de mândrie. Să cădem la picioarele Sale, să plângem înaintea Lui păcatele care ne întunecă privirile, numai stând în genunchi descoperă omul pe Dumnezeu care L-a făcut”.

Hristos, Domnul, in istorie, martori și mărturisiri, Tipărită în zilele Părintelui nostru Iustin Pârvu, Starețul mănăstirii Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, Loc. Petru Vodă- Neamț

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here