Nevoia de a mă odihni sufletește lângă oameni sfinți m-a adus, acum doisprezece ani, la Părintele Porfirie. O fiică duhovnicească mai veche m-a prezentat:
-Părinte, dumneaiei este directoare de gimnaziu!
Fără să vreau, am reacționat:
-De ce pomenești titlul? Sunt, pur și simplu, Panayota. Atâta tot.
Părintele Porfirie s-a arătat mulțumit de întervenția mea. S-a întors către mine și m-a privit în ochi, apoi a râs ca un copilaș nevinovat.
-Ce-ai spus e foarte corect. Maria nu înțelege că Dumnezeu nu vrea titluri. Alături de El pășim doar cu virtuțile.
M-am așezat lângă sfinția sa. Mi-am deschis inima, iar el m-a ascultat. Aveam sentimentul că se ruga, măsurându-mi, în același timp, pulsul. Am luat sfânta binecuvântare și am plecat de-acolo cu lacrimi în ochi. Am revenit, după aceea, de multe ori lângă sfinția sa. La el alergăm oricând voiam liniște și ajutor în greutățile de care mă loveam și eram mereu sigură că puterea rugăciunii sale e atât de mare, încât Dumnezeu îi dădea orice I-ar fi cerut (I 210).
„Antologie de sfaturi și îndrumări” – Părintele Porfirie
Jurnal Spiritual
V-ar mai putea interesa şi:
Lasă-ți boala în voia lui Dumnezeu!
Când Hristos locuiește înlăuntrul nostru, toate cele triste fug
