Dumnezeu s-a întrupat din iubire pentru om

0
626

Heart givingÎntruparea Cuvântului, adică coborârea Sa în mijlocul făpturii pe care a zidit-o şi asumarea integrală a condiţiei umane constituie momentul central al istoriei. Întruparea Fiului înseamnă Revelaţia iubirii treimice: Dragostea lui Dumnezeu s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul său Fiu, ca noi să trăim prin El (I In., 4, 9). Prin Întrupare, Hristos ne dezvăluie nouă la maximum valoarea omului în faţa Creatorului, pe de o parte, iar pe de altă parte, cât de grav a fost păcatul de a trebuit ca Fiul lui Dumnezeu să Se întrupeze, căci putea trimite un prooroc sau un înger, dar nu ar fi fost îndeajuns. Întruparea deci ne arată în mod concret că Dumnezeu este iubire (I In., 4, 16), ne revelează în primul rând iubirea lui Dumnezeu. El a luat trup ca noi numai din iubire: în afară de aceasta, altă cauză a Întrupării nu există.

Întreagă Sfânta Treime participă la Întruparea Domnului Hristos: în întreg Fiul, care împlinea taina mântuirii noastre prin Întrupare se afla întreg Tatăl după fiinţă, nu întrupându-Se, ci binevoind să se întrupeze Fiul; şi în întreg Fiul, se afla întreg Duhul Sfânt după fiinţă, nu întrupându-Se, ci conlucrând cu Fiul la întruparea cea negrăită pentru noi, Sfântul Maxim confirmând şi întărind astfel cuvântul Sfântului Pavel, care spune că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine Însuşi. (II Cor., 5, 19).

Este interesant de remarcat că, Întruparea Fiului, rânduită din veşnicie, ar fi avut loc independent de căderea lui Adam. Astfel, Taina Întrupării e privită în scrierile patristice şi mai ales la Sfântul Maxim Mărturisitorul ca una care dinainte de veacuri a fost cugetată şi rânduită, anume a fost rânduită unirea hotarului (definitului) şi a nehotărniciei (indefinitului), a măsurii şi a lipsei de măsură, a marginii şi a nemărginirii, a Creatorului şi a creaturii, a stabilităţii şi a mişcării, această taină arătându-se în Hristos care S-a arătat, aducând prin ea împlinirea hotărârii de mai înainte a lui Dumnezeu.

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, pornind de la cuvintele Sfântului Maxim, afirmă că nu  păcatul lui Adam, ci însăşi constituţia lumii, aşa cum a ieşit din gândul şi actul creator al lui Dumnezeu, o îndrumă spre Hristos, căderea numai a imprimat Întrupării caracterul de chenoză căci, aşa cum spuneam şi mai sus citându-l pe Sfântul Maxim, aspiraţia eternă a creaturii ar fi unirea cu necreatul şi acesta ar fi temeiul Întrupării. Aceasta este de fapt şi caracteristica iubirii: ea se uită pe sine cu totul, jertfindu-se pentru celălalt, ea este o chenoză voluntară a unei persoane pentru a face să crească cealaltă persoană.

Părinţii vorbesc despre Întruparea Domnului, ca despre cel mai minunat act care s-a întâmplat şi nu păcatul sau diavolul a determinat acest act, care a fost atât unul de restaurare cât şi unul de dragoste.  Ceea ce uimeşte cel mai mult este nemărginita dragoste a lui Dumnezeu faţă de om, căci Dumnezeu L-a dat pe Unul Născut Fiu al Său, pentru mântuirea neamului omenesc.

Deci, nu păcatul omului a determinat pe Fiul lui Dumnezeu să Se întrupeze, ci iubirea Lui nemărginită pentru om, căci dacă Întruparea ar fi fost determinată de cădere, ar fi însemnat că Satana a determinat acest act, care este cel mai minunat pentru creaţie. Întrupându-Se, Fiul lui Dumnezeu ne dezvăluie valoarea omului şi a lumii întregi pentru Dumnezeu, arătând care trebuie să fie scopul de căpătâi al omului şi al lumii în faţa lui Dumnezeu. Prin Întruparea Sa, Domnul a vrut ca omul să cunoască şi să înţeleagă cât de mult îl iubeşte pe el Dumnezeu, căci Fiul lui Dumnezeu din iubire S-a întrupat, ca să fie cât mai aproape de om. Astfel, El poartă în Sine firea omenească, pentru că este om adevărat, adică Dumnezeu-Omul. Şi prin El gura omenească a devenit gura lui Dumnezeu Cuvântul, ochii omeneşti au devenit ochi ai lui Dumnezeu Cuvântul. Această apropiere deplină a lui Hristos faţă de noi, şi îmbrăcarea prin chenoză a chipului de rob (Filip., 2, 6-11), căci toate s-au făcut prin El şi pentru El, implică şi răspundere din partea noastră; iubirea Lui pentru noi trebuie să nască iubirea noastră faţă de El.

Hristos rămâne de-a pururi Veşnicul îndrăgostit:

                        mai iubitor decât orice prieten,

                        mai drept decât orice stăpân,

                        mai mângâietor decât orice tată,

                        mai întru noi decât orice mădular al nostru,

                        mai de trebuinţă nouă decât chiar inima noastră.

Datoria noastră constă în a-I răspunde şi Lui cu iubirea noastră şi a răspunde tuturor oamenilor cu puterea iubirii ce ne-o dă El. În acest sens, Sfântul Simeon Noul Teolog spune: Dumnezeu pururea voieşte să-Şi descopere şi să ne arate iubirea Sa faţă de noi, ca şi noi, înţelegând şi respectând marea Sa bunătate, să voim să-L iubim pe El. De nu ne-ar fi atins cu iubirea Lui până în adâncurile inimii, noi nu L-am fi căutat. Ceea ce ne cere Hristos este să înţelegem cât de mult ne iubeşte El, căci această înţelegere este începutul iubirii de El şi al sălăşluirii Lui în noi: Ai început să-L iubeşti pe Dumnezeu? Dumnezeu a început să locuiască în tine. Iubeşte pe Cel care a început să locuiască în tine pentru ca Desăvârşitul tău Locuitor să te desăvârşească şi pe tine. Aşadar, noi Îl iubim pentru că am fost iubiţi de El mai întâi, şi astfel, uniţi cu El prin iubire, primim iubire din iubirea Lui faţă de noi care este infinită.

”Dumnezeu este iubire – o interpretare patristică”,  Liviu Petcu

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here