E durere iubirea necondiţionată?

0
349

jes_5Da, iubirea e durere pentru că presupune o permanentă naştere precedată de o la fel de permanentă moarte. Moare sugarul, se naşte copilul, moare copilul, se naşte adolescentul, moare adolescentul, se naşte tânărul, moare tânărul, se naşte omul matur şi în fiecare etapă trăim de mii şi mii de ori moartea individului pentru naşterea persoanei.

Ne naştem prunci, dependenţi cu totul de părinţi şi ne lăsăm, fără putinţă de legare, formaţi de aceştia. Ne luptăm să devenim indivizi autonomi că abia apoi, liberi şi în cunoştinţă de cauză, cu harul lui Dumnezeu, să alegem să devenim persoane libere şi iubitoare.

Toate aceste morţi-naşteri sunt dureri – bucurii, care pot fi trăite doar ca moarte! Putem refuza bucuria naşterii întru existenţă personală, după asemănarea cu Dumnezeu! O putem refuza sau rata! Şi la Acea Înfricoşată Judecată, despre asta vom fi întrebaţi: Cine eşti? Ai devenit cel ce ai fost chemat să devii? Nu, nu e aspră sau lipsită de iubire şi milă Judecata, ci înfricoşată. Fiecare va trăi înfricoşarea după cum îi va fi inima: cutremurată de măreţia şi strălucirea lui Dumnezeu, uluită de marea Lui iubire şi milă, sau plină de frică şi resentiment şi revoltă că Dumnezeu e iubire şi milă! Dacă vei vede în bucurie pe cineva care te-a făcut să suferi te vei bucura? Da, da, mare îţi va fi cutremurarea sufletului văzând ce puteai să trăieşti încă pe pământ fiind! Dacă nu, mare îţi va fi cutremurarea sufletului, văzând că “nevoia” ta de dreptate nu a fost nici măcar acum împlinită. Că iată Dumnezeu nu-l pedepseşte pe “cel rău”! Şi de ce nu o face? Mai întâi pentru că acela a cerut iertare şi a iertat şi, apoi, pentru că nu a vrut decât să-l ierte şi pe “cel rău” din tine!

Are sens ce spun?

Apoi, iubirea necondiţionată e durere pentru că presupune dăruire de sine, din sine, fără rezerve! Te dăruieşti pe tine, nu ceva din al tău: trupul tău, banii tăi, sentimentele tale, organele tale… “Şi dacă aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu că să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte!” (1 Cor. 13, 3).

Noi, cei mici şi încă bolnavi de egoism, dacă nu putem şi nu ştim şi nu vrem să iubim cu iubirea pe care ne-o dă şi ne-o cere Dumnezeu, măcar să tânjim după ea, să o dorim, să acceptăm că orice durere poate fi trăită ca naştere a omului nou! Asta se poate numai şi numai când acceptăm să “lepădăm cele ale copilului” (1 Cor. 13, 11). Pentru noi, cei care facem împreună Seminarul iertării, am văzut că “cele ale copilului” sunt schemele noastre de apărare, de adaptare, sunt modurile păcătoase prin care am învăţat să ne apărăm de durerea produsă de abuzul celor mari asupra noastră pe care apoi, le folosim că să-i abuzăm pe cei mai mici că noi. Tot aici intră şi tot ce am moştenit din educaţia noastră, atât în cei “şapte ani de acasă” cât şi după aceea. Tot ce am învăţat de la lumea acesta pentru a obţine plăcere şi a fugi de durere, pentru a obţine plăceri şi satisfacţii imediate şi de lungă durată, fără să ţinem cont de nevoia sufletului nostru de Dumnezeu şi de aproapele!

Iertând, adică acceptând iubirea lucrătoare a lui Dumnezeu în inima noastră, în viaţa noastră, în felul nostru de a fi, lepădăm aceste “apucături”, lepădăm cele moştenite de la lumea aceasta şi alegem să facem ce învăţăm la Domul nostru Iisus Hristos, în Biserica Lui, prin Duhul Lui Cel Sfânt!

O, dacă ne-am opri o clipă să vedem cât de simplu şi concret e totul!

Dar, cum minunat spui: “Egoismul ăsta şi mândria… hmmm…”!

M. Siluana

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here