În nemişcarea totală a trupului care a devenit astfel vigilenţă extremă asupra clipei prezente, încep să spun Rugăciunea cu voce tare, lăsând-o să-mi răsune în urechi, mestecând fiecare cuvânt cu o dragoste fierbinte şi reculegere, rar, lăsându-mă cu totul absorbit de ea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul(a)”, fără să căutăm vreo emoţie sau vreo trăire sentimentală. Dacă inima e încălzită, ne vom ruga „din toată inima”, cu mintea şi inima unite. După fiecare invocare cu voce tare, să ne lăsăm inspiraţi în mod conştient de Suflarea Dumnezeiască, să devenim cu totul primitori şi receptivi faţă de această „suflare de viaţă” pe care Dumnezeu o insuflă în noi, ca apoi, expirând, să spunem iarăşi: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul(a)”.
După un anumit număr de invocări, fiecare poate simţi lăuntric momentul în care poate spune Rugăciunea în şoaptă, „mestecând” fiecare cuvânt cu buzele, cu gura şi cu tot ce e legat de rostirea cuvântului. Înşiruim invocaţie după invocaţie fără să ne preocupăm de respiraţie.
E nevoie să intrăm în Rugăciune cu hotărârea de nezdruncinat de a da nici o atenţie nici unui gând, fie el bun sau rău. Totul stă în această hotărâre de la început. Dacă începem cu delăsare şi împrăştiere, nu facem decât să-i oferim demonului şansa de a ne atrage în cursa lui. Şi va face totul pentru a ne distruge rugăciunea. Aici e cheia: Rugăciunea e o luptă în care ne dăm sângele până la moartea egoului. În spatele împrăştierii gândurilor este diavolul („dia-bolos”: aruncarea în despărţire) şi-l putem alunga prin Rugăciunea neîncetată. „Loveşte-ţi vrăjmaşul cu Numele lui Iisus, spune Sfântul Ioan Sărarul, căci nu e armă mai puternică pe pământ şi în cer ca Numele Lui”. De îndată ce ne lăsăm prinşi de un gând sau de o imagine, de îndată ce ne interesăm şi dialogăm cât de puţin de ele, am şi căzut! De aceea e nevoie să ne închidem mintea, în sensul literal al cuvântului, în cuvintele Rugăciunii şi să o ţinem captivă acolo.
Dacă lupta devine prea grea, e de folos să spunem iarăşi Rugăciunea cu voce tare şi să apelăm cu smerenie la mătănii ca la o concretă readucere a minţii (aminte) la Cuvintele Rugăciunii. Diavolul ne atacă şi Dumnezeu îi îngăduie pentru un şi mai mare folos pentru noi. De îndată ce ne-am încredinţat în mâinile lui Dumnezeu, totul devine har şi suntem conduşi de El. Atunci, important este să trăim deplin tot ceea ce ne dă în fiecare clipă, fie bucurie, fie luptă, fie martiriu. Îţi mulţumesc, Doamne, pentru toate darurile Tale, Tu singur ştii de ce trebuie să trăiesc ceea ce trăiesc acum! Numai această atitudine de răbdare şi încredere şi mai ales de stăruinţă , ne va face să înaintăm pe Cale. Şi să nu ne lăsăm copleşiţi de faptul că putem fi împrăştiaţi în timp ce buzele noastre repetă mecanic Rugăciunea. Sfântul Nichifor Ascetul îi sfătuieşte pe cei care nu au nici un succes: „Repetaţi fără oprire Rugăciune Numelui lui Iisus. La început, atenţia va fi în altă parte, dar încet, încet, mintea îşi va apleca urechea la cuvinte şi atenţia se va fixa asupra lor; apoi, inima va fi pătrunsă şi Rugăciunea va pătrunde singură în altarul ei, fără nici un efort din partea ta”. Într-adevăr, experienţa ne arată că o repetare monotonă uşurează o minte mereu copleşită de analize şi reflecţii; prin lipirea de un singur gând, gândurile cele multe vor fi alungate, atenţia se va unifica şi fiinţa îşi va afla treptat direcţia, orientarea în sensul cel mai autentic al cuvântului.
Şi totuşi, nimic nu ajută mai mult la aflarea acestei atenţii ca un trup cu desăvârşire lipsit de încordare. Poate că la început va fi nevoie să revenim asupra acestui fapt de mai multe ori în timpul Rugăciunii din poziţia aşezat: să ne lăsăm în propriul nostru trup, să ne încredinţăm lui. „orice reuşită se face cu perseverenţă…, Evanghelia precizează: cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui!” Important e să nu mă privesc prea mult pe mine însumi şi nici la problemele mele, ci să cred în iubirea lui Dumnezeu pentru mine, chiar dacă eu sunt împrăştiat. Altfel, va deveni stăpână iubirea de sine…
Această primă fază, „mecanică”, a Rugăciunii este de o importanţă capitală şi în nici un caz nu trebuie sărit peste ea! „Începutul este jumătatea întregului”, spunea Aristotel şi a porni greşit, însemnă a nu ajunge niciodată… Gura mea şi urechile mele, obişnuite cu atâta pălăvrăgeală, grăire în deşert şi bucate artificiale, se vor impregna de Cuvântul Adevărului, de Unicul Cuvânt, Izvorul tuturor celorlalte cuvinte, şi vor învăţa adevărul de credinţă pentru care au fost zidite. E o articulare lungă şi dificilă, dureroasă ca orice naştere, prin care Cuvântul Îşi silabiseşte făptura şi le face pe toate noi… Aici, în gura mea, cuvintele îşi pierd caracterul abstract şi eu le pot simţi fizic cu buzele, cu limba şi în gâtul meu şi să le pot savura. Vibraţia lor sonoră în corzile mele vocale cuprind şi-mi armonizează întreaga fiinţă la adevărata ei tonalitate. Şi rezonanţa lor în urechile mele mă fac să concep şi eu Cuvântul prin ascultare ca oarecând Maria Fecioara. Pentru ea, totul a început prin auz, spune Fericitul Augustin, şi supunându-se cu totul Cuvântului prin ascultare, a primit în pântecele său ceea ce a conceput mai întâi prin auzire: „Fie mie după cuvântul tău!” şi „Cuvântul S-a făcut trup”.
Aşadar, un cuvânt auzit se întrupează în cel care îl ascultă şi i se supune. Cercetările Părintelui Marcel Jousse, ne dovedesc şi ştiinţific faptul că omul, prin firea lui e o fiinţă „mimetică”, adică repetă, prin micro-gesturi lăuntrice ale trupului, cuvintele pe care le aude. Vibraţia acestora pătrund în trup şi îl structurează, îl modelează prin „mimare” până în fiinţa sa psihosomatică. Omul aude cuvântul şi îl mănâncă, îl „vocalizează”.
Acest fenomen, numit de Jousse „intussusception” este bine cunoscut în societăţile tradiţionale, mai ales la evreii şi palestinienii din vremea Mântuitorului. Din acest motiv se învăţa Tora pe de rost şi tot aşa îi învăţa şi Mântuitorul pe ucenicii Săi.
Acest principiu al cuvântului care „se repeta în ecou” a devenit apoi baza liturghiei noastre. Mai întâi trebuia să fii bine aşezat în cateheză şi apoi în întreaga rugăciune. Cuvântul e mâncat, or, cea ce mâncăm ne întreţine viaţa şi ne transformă, pentru că asimilăm ce am mâncat şi „omul devine ceea ce mănâncă”… Şi nu putem da mărturie decât despre ceea ce am devenit noi înşine. „Fiul omului, i-a spus Dumnezeu lui Iezechiel, hrăneşte-ţi pântecele şi-ţi satură lăuntrul tău cu această carte pe care ţi-o dau Eu!”.
Rugăciunea lui Iisus adună toată această Carte într-o singură „formulă”, un „modul” şlefuit de Părinţii noştri. Pedagogia acestei „formule globale şi orale”, deodată „musculară şi sonoră”, „unealtă fie de şlefuire”, îngăduie „repetarea” înţelesului conţinut de Rugăciune „de către fiecare fibră a compusului uman”. Cuvântul se leagă de conştiinţă şi o urmează până în straturile ei cele mai cele mai profunde pentru a se întrupa acolo printr-o progresiv infuzie.
Această mestecare fizică a Rugăciunii, alternativ cu voce tare şi în şoaptă, poate dura multă vreme. Nu noi hotărâm această durată. Lucrarea care are loc e atât de importantă încât ar fi o adevărată inconştienţă să o scurtăm… Si, într-o zi, ne va fi dat să descoperim, prin lucrarea Harului şi stăruinţa noastră, că Rugăciunea nu mai este „mecanică” şi că a trecut dincolo de buzele noastre. Am intrat în cea de a doua fază, numită „Rugăciunea minţii”. Ea se spune acum în mintea noastră, acolo unde a pătruns şi s-a întipărit prin lucrarea din etapa precedentă. Chiar şi călugării rămân mulţi ani în faza vocală, veghind cu smerenie să unească împlinirea Poruncilor lui Hristos cu Rugăciunea în viaţa de zi cu zi. Fără această convertire nu se poate înainta în Rugăciune pentru că numai focul pocăinţei deschide uşile de la o etapă la cealaltă.
În etapa „minţii”, chiar dacă mecanismul trupesc nu mai funcţionează la exterior, Rugăciunea rămâne tot „trupească” şi va deveni din ce în ce mai trupească. În minte cuvintele se articulează în mod conştient, răsună în urechile lăuntrice şi pot fi chiar vizualizate, mai ales ca exerciţiu de străpungere, la începutul acestei etape. Putem, de exemplu, cu ochii închişi, să „scriem” în gând, mare şi foarte încet, cuvintele Rugăciunii unul după celălalt. Scriind astfel „Doamne”, să simţim mişcările mâinii şi ale braţului scriind o literă după cealaltă, apoi să vedem cuvântul întreg, pur şi simplu privindu-l, fără să reflectăm asupra lui, şi, apoi să-l lăsăm să intre în noi, în trupul nostru, să ne identificăm cu el printr-un fel de contact direct între noi înşine şi cuvânt, văzându-l mai întâi în minte şi apoi în piept.
Să ne facem timp pentru a face acest lucru şi cu celelalte cuvinte: „Iisuse”, „Hristoase”… şi, la sfârşit, să privim în acelaşi mod întreaga frază.
„Imaginea vizualizată în organism are o putere profundă asupra celui care face acest lucru”, spune Doctorul Lefébure. Dar, încă o dată, ştiinţa nu face decât să cofirme vechile experienţa ale Tradiţiei noastre. Această putere e bine cunoscută prin contemplarea icoanelor şi „din această pricină, Însuşi Hristos îi învăţa pe oameni prin imagini şi parabole: imaginea acţionează profund asupra sufletului uman, asupra facultăţilor lui creatoare sau motrice”, precizează sfântul Ioan de Kronstadt: „Se spune, de exemplu, că dacă, în timpul care precede naşterea unui prunc, o mamă priveşte frecvent faţa sau portretul soţului ei preaiubit, copilul va semăna mult cu tatăl său; sau dacă priveşte frecvent faţa unui copil foarte frumos, va da naştere unui copil foarte frumos. Aşadar, dacă un creştin priveşte adesea cu dragoste şi evlavie chipul Domnului Nostru Iisus Hristos, a Preacuratei Sale Maici şi a Sfinţilor Săi, sufletul acestuia va dobândi trăsăturile spirituale ale feţei contemplate cu iubire: blândeţe, smerenie, milostivire, transparenţă… O, cum ne-am schimba şi cum am înainta din înălţime în înălţime dacă am contempla mai mult icoana şi mai ales viaţa Mântuitorului şi a sfinţilor Săi!”
Aşadar, cuvântul văzut dinlăuntru, auzit, simţit, nu mai e acelaşi cuvânt. De altfel, adesea el se aureolează de lumină şi, când ne identificăm cu el, ne aduce bucurie şi pace. Şi ca şi în cazul icoanei, acest proces nu e dificil pentru că întreaga structură a icoanei e făcută ca să pătrundă în cel ce-o priveşte şi să-l inunde cu Lumina cea necreată. Şi pentru aceasta, nu e nevoie de nici o pregătire sau exersare pentru că icoana face parte integrant din viaţa creştinului care trăieşte într-o strânsă familiaritate cu ea.
Practica rugăciunii lui Iisus, Alphonse si Rachel Goetmann
Jurnal Spiritual
