Ecumenismul ca implicaţie fundamentală a teologiei apofatice

0
81

70172_ecumenismAdevărata cunoaştere de Dumnezeu nu poate fi niciodată exclusiv raţională. Părintele Stăniloae înţelege de aceea teologia apofatică ca teologie a finitului care caută şi se deschide continuu către infinit. El caracterizează cunoaşterea apofatică drept “cunoaştere a lui Dumnezeu prin iubire”, adică prin experienţă vie a lucrării Creatorului în lume.

Iubirea este cea mai deplină cunoaştere. Iubirea umană însă nu se poate realiza numai în legătura cu transcendentul divin, în mod izolat de relaţia cu lumea şi cu ceilalţi oameni. Persoana umană este persoană adevărată doar în comuniune cu celelalte persoane umane şi cu persoanele Sfintei Treimi. De aceea mântuirea sau sfinţire nu înseamnă salvarea propriului eu, a propriei persoane, ci salvarea în comuniune cu celelalte persoane şi cu creaţia. Sfinţenia persoanei nu poate fi separată de jertfa, de chenoză. Iubirea este “chenoză prin excelenţă”, ea nu se poate manifesta fără chenoză, fără uitare şi dăruire totală de sine. Numai în iubire, adică în “uitare de sine a fiecărei persoane pentru alta” este posibilă “unitatea opusă individualismului”.

Dacă reflectăm puţin asupra aspectului de chenoză şi de iubire în procesul de sfinţire şi desăvârşire, trebuie să ne întrebăm dacă nu putem să gândim şi dialogul ecumenic în aceeaşi lumină a adevărului. Creştinul de altă confesiune nu este duşmanul sau pericolul mântuirii mele. Dacă iubirea mea se hrăneşte din izvorul iubirii infinite al lui Dumnezeu, atunci existenţa mea “sfântă” nu poate avea decât forma unei chenoze continui. Chenoză aceasta nu priveşte însă numai latura afectivă ci şi pe cea cognitivă. Conştiinţa depărtării infinite a lui Dumnezeu de orice expresie, definiţie sau formulare conceptuală umană nu poate fi separată de chenoză nous-ului, şi de îndemnul de păstra caracterul deschis (revisionsfăhig) al tuturor formulărilor dogmatice.
Conceptele crează idoli – spunea Sf. Grigore de Nyssa. Idolatrizarea tezaurului Sfânt ortodox nu e departe de lincezirea în păcatul autosuficienţei gânditorului care devine în final pseudo-ortodox. Dogmele nu au voie niciodată să înlocuiască complexitatea infinită a lui Dumnezeu. Fiecare creştin are un acces limitat, fragmentar la experienţa adevărului. De aceea “numai înţelegerea şi trăirea sobornicească poate desfăşura şi valorifica toate valenţele adevărului creştin”.

Metanoia integrală nu înseamnă deci numai chenoză inimii, ci şi a gândirii. Ochiul omului renăscut din iubirea lui Hristos vede peste tot prezenţa unificatoare a iubirii mântuitoare. Cel altfel trăitor şi gânditor nu-mi este mie însumi Păcat, ci şansă sfântă a trăirii sfinte, şansă a îmbrăţişării lui Hristos cel răstignit şi practicarea urmării sale în istorie. Speranţa ecumenică are mereu de a face cu credinţa în puterea vivificatoare şi transfiguratoare a prezenţei cosmice a lui Hristos cel răstignit şi înviat.

Ecumenismul afirmat de Părintele Stăniloae este legat în mod esenţial de dimensiunea apofatică a teologiei adevărate.
Atismul teologic este însă un apofatism dinamic, de intensificare a trăirii Cuvântului, de modificare a perspectivelor înguste ale intelectului uman.
Progresul în cunoaşterea lui Dumnezeu merge mînă în mână cu progresul dialogului ecumenic, adică cu acceptarea pluralismului teologic şi a “tuturor înţelegerilor altora, ca cuprinse în misterul apofatic al lui Dumnezeu”. Prin înţelegerea misterului apofatic al lui Dumnezeu, creştinul are o deschidere “şi pentru cel ce nu are aceeaşi largă înţelegere ca el a tuturor aspectelor realităţii, ştiind că şi înţelegerea mai îngustă a Iui sesizează tot ceva din Dumnezeu. EI consideră înţelegerea aceluia ca aflîndu-se pe o treptă inferioară sau superioară înţelegerii sale, şi în acelaşi timp ca o vedere din altă perspectivă, dar referindu-se la aceeaşi realitate”.
Această dimensiune apofatică a misterului divin, ca motiv al relativităţii tuturor înţelesurilor umane despre realitatea ultimă, constituie fundamentul teoretic al ecumenismului promovat de Stăniloae. Dumnezeu, fiinţa absolută supremă, nu poate fi găsit în mod exclusiv raţional. Pe de altă parte însă, toate formele de gândire au o “valoare de reprezentare şi un rost de mediu, de comunicare a lui Dumnezeu, dar nici una nu este realitatea ultimă şi nici toate la un loc, deci nu trebuie absolutizate”. Teologiile contemporane sunt în acest sens, trepte mai mult sau mai puţin realizate ale spiritualizării in Dumnezeu.
Teologia confesională sau să spunem “locală”, cu colontu autohton şi regional, nu are decît valoarea modestă a unei perspective, condiţionată la rîndul ei de celelalte .Interpenetrarea înţelesurilor teologice, comunicarea simfonică nu duce la uniformizare, ci la o realizare a unei înţelegeri comune “mai corespunzătoare a realităţii unive , şi a realităţii divine mereu mai presus de orice înţelegere comună realizată”.
Dumnezeu rămâne deci transcendet tuturor formelor de gândire umană, iar conceptele umane nu vor putea niciodată epuiza bogăţia inepuiabilă a misterului divin. Varietatea limbajului şi a expresiei teologice evoluează de la un secol la altul, de la o revoluţie paradigmatică Ia alta, spre noi trepte mai adecvate de înţelegere, care îmbogăţesc patrimoniul comun de gândire şi simţire a lui Dumnezeu.
Dacă credinţa rămâne, cum spune Părintele Stăniloae, “totdeauna deschică unor noi progrese în înţelegere”, atunci vocaţia fundamentală a teologiei este de a rămîne deschisă dialogului ecumenic, de a rămîne receptibilă noilor forme de exegeză şi de formulare a adevărului creştin, chiar dacă acestea la prima vedere par a fi contradictorii şi de neîmpăcat cu propria gândire. Adevărul teologic este numai atunci un adevăr viu, cînd e capabil să se depăşească pe şine însuşi, capabil de reflectare mereu superioară a luminii inefabile a iubirii dumnezeieşti. Depăşirea constantă de sine înseamnă în acelaşi timp intensificarea comuniunii intime cu Dumnezeu şi cu aproapele, singurul mod adecvat de sporire a cunoaşterii lui Dumnezeu.

Taina creştinismului rămîne o taină a mântuirii în Hristos, cufundat într-un abis de taină”. Este totuşi o taină a luminii şi unei anumite cunoştinţe”, aşa încât ea este un “mister mângâietor” Pentru toţi cei ce vor să creadă: “Pe această voință comună se întemeiază unitatea noastă în Hristos, care e cât mai strânsă, cât mai intimă””.

În sfârşit ecumenismul Părintelui Stăniloae este un ecumenism de smerenie. Acesta se manifestă prin distanţarea lui de orice pretenţie de heghemonie culturală sau de absolutism teologic, respectiv ideologic. Stăniloae înţelege smerenia ca biruinţă asupra opacităţii egoismului şi ca poartă spre realizarea umanităţii prin conştientizarea valorii reale a celuilalt.

Pe urmele iubirii, Contribuţii trinitare la o cultură a comunicării sfinţitoare, Daniel Munteanu

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here