Editor Pr. Petru Munteanu
Pace, Unitate şi Consens – Cuvinte mari şi frumoase ce împodobesc frontispicii, înflăcărează mulţimi însetate de izbăvire, de mesaje de speranţă. Auzim aceste cuvinte de pace, unitate şi consens în discursuri festive şi protocolare, în conversaţii purtate de trecători pe cărările vieţii, în momente adânci de rugăciune colectivă.
Tot ascultând ecoul lor în urma paşilor noştri, devenim preocupaţi de înţelesul profund al sensului acestor cuvinte.
Suntem dornici de pace într-o lume divizată de orgolii mărunte, ce îşi propune uneori obiective efemere.
Suntem cuprinşi de dorul pe care unitatea ţi-o oferă, ştiind că darul unităţii rezidă în puterea şi în fericirea clipelor vieţii. Dorul după o unitate consensuală care respectă şi este respectată. Tindem spre această unitate cu emoţia celui ce doreşte un pahar cu apă pentru a trece de zăduful încins, ce îl oferă deșertul uscat al unei vieţi pustiite. Sau a celor ce caută căldura şi bucuria îmbrăţişării după ce traversează oceanele îngheţate sau gerurile aspre pe care îl descoperă spaţiul gândului egoist.
Şi descoperim în căutarea noastră că sensul nealterat al acestor cuvinte stă în Cel ce le mărturiseşte cu viaţa Sa, adică Mântuitorul Iisus Hristos, Cel ce a devenit una cu ele prin viaţa Lui.
Scopul căutării noastre devine acum o ţintă şi un drum spre El. Scopul de a deveni una în Hristos Cel Înviat. A încerca să dezlegi sensul acestor cuvinte în afara îmbrăţişării Hristice a Celui Înviat, este ca şi cum ai încerca să cuprinzi esenţa vasului, transformându-l prin spargere în cioburi cât mai mici. Să înţelegi un pom, o floare, un cântec, o şoaptă de iubire nu trebuie să descompui sau să le împarţi în fragmente, ci să ţi le împropriezi în plinătatea lor.
Înţelegi Pacea când devii una cu izvorul Păcii, care este Hristos Cel Înviat. În afara acestui Adevăr, poţi avea o sumedenie de adevăruri, cioburi sau frânturi incomplete. În afara Păcii, poţi avea o multitudine de “împăcări” sau “consensuri”, dar nici una mântuitoare sau vindecătoare.
Nu poţi cunoaşte Pacea, Unitatea sau Consensul decât dacă devii una cu ele în Hristos Cel Înviat.
Hristos, prin Învierea Sa, ni se dăruieşte într-un mod existenţial euharistic şi curge apoi prin sângele nostru. Îl cuprindem în carnea şi oasele noastre pe Cel Necuprins, care astfel transformă umanitatea. Doar aşa omul intră într-o stare de comuniune. Iar starea de comuniune devine o atitudine. O atitudine ce transformă exteriorul după chipul lumii sale interioare. Despre această stare ne vorbeşte poetul Radu Gyr.
Iisus în celulă – de Radu Gyr
Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist şi ce-nalt părea Crist!
Luna venea după El, în celulă
şi-L făcea mai înalt şi mai trist.
Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veştminte
argintându-i pe mâini vechi spărturi.
Uimit am sărit de sub pătura sură :
– De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gură
şi mi-a făcut semn ca să tac.
S-a aşezat lângă mine pe rogojină :
– Pune-mi pe răni mâna ta!
Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină
parcă purtase lanţuri cândva.
Oftând şi-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Luna lumină, dar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui, vărgi.
Părea celula munte, părea căpăţâna
şi mişunau păduchi şi guzgani.
Am simţit cum îmi cade capul pe mână
şi-am adormit o mie de ani…
Când m-am deşteptat din afunda genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
numai Iisus nu era nicăiri…
Am întins braţele, nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul: nici un răspuns!
Doar razele reci, ascuţite-n unghere,
cu suliţa lor m-au străpuns…
– Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui…
M-am pipăit… şi pe mâinile mele,
am găsit urmele cuielor Lui.
Drumul cu Hristos Cel Înviat este tainic şi unic. Şi de aceea, fiecare prieten de călătorie mărturiseşte unicitatea acestei experienţe, într-un mod propriu în paginile Jurnalului Spiritual.
Biserica ”Sf.Voievozi” Savinesti – Neamt
