Educația, temei al însănătoșirii sufletești

0
363

educatiaÎnvăţătura, educaţia dogmatică a Sfintei noastre Biserici defineşte omul ca fiind cununa creaţiei sau microcosmos, fiindcă uneşte în sine în chip armonios elementele lumii materiale şi ale lumii spirituale. Fiind chipul şi icoana Creatorului, omul tinde mereu spre asemănarea cu El, căci pentru aceasta a fost zidit.

Când l-a plăsmuit a zis Dumnezeu : “Să facem om dupa chipul şi asemănarea Noastră… Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său ; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie”. (Facere 1,26-27); şi “luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie “ (Facere 2,7).

Omul este trecător şi nemuritor, vizibil şi invizibil, pământesc şi ceresc, este duh şi trup.

Sufletul raţional este elementul fiinţial al omului care îl deosebeşte radical de celelalte vieţuitoare terestre, iar funcţiunile lui sunt: mintea, simţirea şi voinţa sau facultatea liberului arbitru. Sufletul este natura divină a fiinţei umane în virtutea căreia omul este educabil, adică se poate modela, urcând treptele virtuţilor până la limanul desăvârşirii.

Procesul educaţiei se adresează sufletului.rin aceasta, şi trupului, căci şi trupul conlucrează cu sufletul la săvârşirea faptelor. Deci, educatia este posibilă , şi se impune chiar ca necesară. Educaţia este impusă ca o remediere împotriva urmărilor păcatului. Prin păcat, lumina raţiunii a slăbit, voinţa s-a înmuiat şi păcatul lui Adam a ajuns izvor al tuturor relelor posibile.

În natura umană cea dinainte de cădere a existat în chip natural voinţa cea după lege, adică după Dumnezeu, care ne îndepărta de rău. Această funţionalitate armonioasă a fost întreruptă prin neascultare. Dumnezeu, însă arătând iubirea Sa nemărginită pentru oameni , restaurează natura umană în Hristos, care este Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit. Iar omul, după căderea în păcat, rămâne cu nostalgia desăvârşirii, având dorul şi chemarea spre aceasta. Este vorba de un îndelung proces de însănătoşire, de o educaţie permanentă.

Educabilitatea este o trăsătură caracteristică a firii umane.

Sfântul Vasile cel Mare o subliniază în mod pregnant: “Virtuţile rezidă în noi prin însăşi firea noastră. Aşa cum noi urâm boala fară să ne înveţe cineva, ci de la sine ne ferim de ceea ce produce durere, tot aşa şi sufletul , fără să-l înveţe cineva, se fereşte de rău “(Sf. Vasile cel Mare).

Dacă omul păstrează încă înclinarea spre rău, el poate fi educat, adică corijat, pentru a nu persista în rău, ci spre a se abate de la el şi a face binele. Educaţia este o lucrare sistematică îndreptată asupra întregii fiinţe umane pentru a-i trezi, dezvolta şi întări toate puterile sufleteşti, în chip liber şi conştient.

Educaţia are o triplă motivaţie.

Primul temei al educaţiei îl constituie demnitatea omului de a fi chip al lui Dumnezeu, fiinţă raţională sau spirituală şi liberă. Când Mântuitorul se descoperă femeii samarinence că “Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în Duh şi adevar “ ( Ioan 4,24), îi spune cu alte cuvinte că şi omul, esenţial şi definitoriu, este duh, spirit, conştiintă; că fundamental în condiţia umană este spiritul şi nu materia. Acest fapt este esenţial pentru educaţie. Educaţia morală, civică şi cea fizică ca şi cea intelectuală, îşi află baza atunci când spiritul este postulat ca esenţă fundamentală şi formativă a omului.

Un al doilea motiv este menirea omului de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu. “Fiţi, dar, voi desăvârşiţi , precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” ( Matei 5,48). Asemanarea constă în dezvoltarea şi desăvârşirea fără de hotar a trăsăturilor “chipului” şi la această treaptă se ajunge prin conlucrarea eforturilor noastre cu harul divin. Sfântul Vasile cel Mare spune: “ Acum însă una ţi s-a dat, cealaltă nedesăvârşită s-a lăsat, ca tu să lucrezi la desăvârşirea ta, pentru ca vrednic să te faci de plata cea de la Dumnezeu…” (Sf. Vasile cel Mare).

A treia motivaţie a educaţiei este liberul arbitru, adică voinţa, care trebuie să fie şi ea într-o permanentă formare. Este vorba de libertatea în sensul Revelaţiei, care se afirmă ca o ieşire de sub “ aripile firii”, înălţând spiritul divin . Este libertatea de păcat, când voinţa nu priveşte şi nu alege decât binele, păcatul neexistând pentru ea.

Oamenii au fost preocupaţi de educaţie încă de la început.

Această problemă este bine conturată în Sfânta Scriptură, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament.

educatia 1Principiile educative ale Vechiului Testament sunt date sub formă de porunci scrise. Ele sunt transmise direct de către Dumnezeu şi revelate lui Moise prin Tablele Legii (Ieşire 20, 12-17) sau sub forma unor măsuri disciplinare pe care Moise şi alte personaje biblice menţionate în Pentateuh le dădeau pentru corijarea şi indreptarea individului sau a grupului social ( Ieşire 21,12,15,17;23;24 ).

Patriarhii şi profeţii au exercitat o puternică influenţă educativă.
Cele mai educative carţi ale Vechiului Testament sunt:

Psaltirea (prima carte tradusă din canonul biblic al Vechiului Testament), Eclesiastul , Proverbele lui Solomon, Înţelepciunea lui Iisus Sirah, Tobit, Iov.

Noul Testament conţine principii educativ-morale deosebit de importante, pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Pedagogul desăvârşit şi modelul absolut al vieţuirii creştine, le adânceşte şi le spiritualizează, “ pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos “( Ioan 1,17).

Învăţătura şi faptele Mântuitorului au ca scop şi obiectiv principal îndreptarea noastră pe calea mântuirii. Mântuirea presupune un lung process de nevoinţă şi transformare interioară. Ea se dobândeşte prin pocăinţă care înseamnă renunţarea la viaţa anterioară şi început de viaţă nouă, realizată printr-o asiduă şi îndelungată lucrare de educaţie a sufletului. Profunda înţelepciune ce emana din parabolele Sale referitoare la pocăinţă şi la îndeplinirea faptelor bune sunt fundamentul şi temelia pedagogiei creştine.

Dragostea, înţelepciunea, pacea, răbdarea, iertarea şi alte virtuţi şi precepte evanghelice enunţate de Mântuitorul, sunt pilonii de susţinere a educaţiei creştine inaugurate de El în timpul activităţii Sale mesianice.

Modelul educaţiei creştine este, aşadar, Hristos care a spus despre Sine:

“Eu sunt calea adevărul şi viaţa” (Ioan 14,6), adică izvorul vieţii harice şi revelarea deplină a înţelepciunii divine. El s-a jertfit pentru mântuirea noastră, arătându-ne că “mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viaţa lui să şi-o pună pentru prietenii săi “ (Ioan 5,18). De aceea a şi putut rosti: “Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” ( Ioan 11,34). Iisus Hristos este temelia existenţei umane, a mântuirii, şi, implicit, a educaţiei noastre. Pe El, pe viaţa Lui, în Biserica Lui se poate zidi şi rezidi umanitatea.

Educaţia în Noul Testament este o poruncă dumnezeiască trasată şi aplicată de însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat.

El ne-a oferit modelul şi principiile educaţiei; El ţine seama de elementele educaţiei vechi testamentare, însă educaţia hristică o depăşeşte pe aceasta prin propovăduirea dragostei faţă de duşmani în special. Legea Talionului este desfiinţată de această lege a dragostei care dobândeşte un caracter universal. Ea trebuie să cuprindă pe toţi oamenii indiferent de condiţia socială sau religioasă ( Luca 10, 27) fiindcă în Hristos Iisus toţi sunt una. “Nu e nici scit, nici barbar, nici rob, nici slobod, nici parte bărbătească, nici parte femeiască” (Galateni 3,28).

În epoca post-apostolică educaţia religioasă se amplifică odată cu răspândirea creştinismului şi înmulţirea comunităţilor creştine. Sfinţii Părinţi au clădit mai departe edificiul educaţiei pe temelia preceptelor evanghelice fixate de Mântuitorul.

În această perioadă, Biserica creştină întampina numeroase obstacole în ce priveşte misiunea ei educativ-catehetică, datorită ideilor, atitudinilor şi curentelor de opinie adesea vrăjmaşe lucrării misionare. Învăţătura şi persoana Mântuitorului au generat numeroase controverse şi dispute în rândurile păgânilor şi în cercul grupărilor eretice. Această situaţie impune în mod stringent necesitatea instaurării unui învăţământ religios instituţionalizat. Procesul educaţional trebuie organizat şi sistematizat în conformitate cu cerinţele vremii.

Şcoala catehetică din Alexandria se ramarcă în acest sens prin seriozitate şi ţinuta ei academică, graţie erudiţiei marilor ei corifei, Origen şi Clement Alexandrinul.

O orientare mai practică o promovează şcoală antiohiană caracterizată “prin misticismul şi realismul ei”. Educaţia religioasă se extindea la toate vârstele şi la toate clasele şi nivelele vieţii. Scopul ei principal era disciplinarea trupului şi modelarea sufletului, conform doctrinei şi moralei creştine.

Cateheţii primei perioade patristice folosesc cu înţelepciune toate mijloacele didactice de convingere, persuasiune şi îndrumare. Prin primirea Sfintelor Taine şi participarea la slujbe se urmarea crearea unei predispoziţii spre rugăciune; prin ascultarea cuvintelor de învăţătură se urmărea sădirea convingerilor religioase şi a deprinderilor creştineşti. Şcolile catehetice realizau un învăţământ religios ştiinţific, stabilind puncte corelative între învăţătura profană şi cea creştină.

Începând cu Renaşterea, omul a fost lovit de două perioade distrugătoare:

Ateismul, care îl închide în limitele naturii, inferioară omului, care este lipsit de modelul şi ţelul superior al existenţei şi osândit la o infirmitate spirituală, şi materialismul care subordonează spiritul materiei. Având un fond antropocentric lipsit de Dumnezeu Creatorul, acest materialism îl face pe om rob al instinctelor primare, printr-o transformare distrugătoare manifestată de senzualism, obsesii şi aberaţii sexuale, mania drogurilor, boli ucigătoare, jaf, violenţă, crimă. Aceste orientări diavoleşti răstoarnă ordinea valorilor sufleteşti şi întreaga logică, gândire şi simţire omenească.

Omul a uitat de sensul şi scopul existenţei sale pe pământ; formaţia religioasă vine să-i amintească şi să-i aducă justificarea existenţei lui. Ea constituie mijlocul şi condiţia împlinirii scopului vieţii.

Întreaga educaţie cu multiplele ei aspecte trebuie să aibă ca obiectiv şi scop, înnobilarea omului, formarea lui religioasă, dacă vrem să clădim cu înţelepciune şi destoinicie “pe piatră” şi nu “pe nisip” (Matei VII, 24-27).

Biserica nu a greşit şi nu va greşi niciodată atunci când a încercat şi va încerca să influenţeze în bine activitatea tuturor factorilor de educaţie umană în duhul şi în spiritual ei, în vederea formării omului ca om, nu numai ca savant, ca artist, ca tehnician, meseriaş, etc., şi aceasta, pentru că religia nu urmăreşte numai dezvoltarea la maximum a aptitudinilor naturale ale omului, ci mai ales împlinirea omului încadrat în ordinea supranaturală a Sacrului.

Pentru a învinge obsesiile şi aberaţiile devenite patologice astăzi, pentru a putea converti energiile în puterile creatoare de valori, pentru a salva de la degradare şi a reconstrui omul, persoana umană creată “după chipul lui Dumnezeu“, trebuie să avem conştiinţa că în noi conduce spiritul şi nu trupul, un complex biologic, care e slăbănog şi pervertit.

Scopul formarii spirituale prin religie este veşnic, urmărind mântuirea.

Ea nu se confundă cu alte modalităţi prin care se încearcă modelarea omului; nici nu-i sunt indiferente, salutând pe toate cele care nu exclude prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în programul lor. Biserica, în împlinirea idealului ei formative, are nevoie de instrucţie. Dar educaţia religioasă nu se limitează doar la informare despre principiile morale creştine, ci implică şi trăirile intime ale fiecărei persoane în convorbirile de taină cu Dumnezeu.

Religia nu este un obiect de studiu , ci un mod de viată. Lumea se va schimba cu adevărat atunci când locuitorii ei vor căuta înainte de toate sfinţirea vieţii lor şi vor avea grijă să adune “ comori în cer”.

Sursa: actualitateaortodoxa.com

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here