Elevul de altădată

0
109

180649maximElevul de altădată era cu totul diferit de cel de astăzi. El trebuia să se supună unui regulament strict şi să fie oglinda instituţiei în care deprindea tainele învăţăturii şi ale educaţiei.

În preajma anului 1913, uniforma elevilor era obligatorie. Conform prevederilor Regulamentului şcolilor secundare, şcolarii erau datori „să fie îmbrăcaţi simplu şi curat… să poarte uniforma fără excepţie şi în tot locul“. De asemenea, fiecare elev din şcolile de băieţi avea obligaţia să poarte „cusut pe guler un număr de ordine care va aparţine şcolarului pentru tot timpul cât se va afla în şcoală“. În cazul în care elevul omitea, intenţionat sau nu, să poarte uniforma şi numărul „pretudindeni, în timpul vacanţelor, ca şi în timpul anului şcolar“, acestea erau considerate abateri grave de la disciplină şi atrăgeau pedepse, mergând „în caz de recidivă, până la eliminare din şcoală“, după cum notează Andrei Nicolae în volumul „Contribuţii la studiul istoriei Liceului «Nicolae Bălcescu» din Craiova“.

Se punea mare preţ pe imagine, aşa că elevul de la 1913 trebuia să fie tuns „cu maşina numărul 1“ la „zi întâi a fiecărei luni“, iar ţinuta era impecabilă.

Uniforma şcolară

Elevul Liceului „Nicolae Bălcescu“ purta o şapcă cu fundul tare şi drept, de postav negru, având la partea de jos o bandă de postav alb, pe care cei din cursul superior trebuia să pună un şnur negru. „În partea din faţă a chipiului se aşeza «marca ţării», confecţionată din alamă galbenă, iar «viziera» era de muşama neagră, rotundă, având o lăţime de cel mult 6 cm la mijloc. Haina era confecţionată din postav civit de culoare închisă, fără buzunare în faţă şi cu vipuşcă albă la mâneci şi la guler; gulerul era drept, încheiat în două copci, şi avea brodat cu fir galben pe partea dreaptă numărul clasei scris cu cifre romane, iar pe partea stângă numărul «matricular» al elevului; pantalonii – confecţionaţi din postav cenuşiu închis, cu vipuşcă albă şi croiţi drept; mantaua  – confecţionată din postav negru, cu guler de catifea sau postav, cu «petliţe» albe şi cu două buzunare la spate, cu gaică şi nasturi de metal galben, iar în faţă două rânduri de nasturi de metal galben. Pe timp de ploaie, elevii purtau pelerine de postav civit sau de cauciuc“, se notează în lucrarea amintită.

În privinţa uniformei, la şcolile de fete „se menţin şorţurile obligatorii, cu accesoriile distinctive ale fiecărei şcoli, iar pe cap bentă sau pălărie“ se notează în lucrarea „Colegiul Naţional «Elena Cuza» din Craiova – Prima şcoală de grad mediu pentru fete din principatele române“. Răspunzând familiei unei eleve, pentru abateri repetate privind nerespectarea uniformei şcolare obligatorii, directoarea colegiului de la acea vreme, Maria Ghioculescu, reproşa acesteia că „n-aţi învăţat culoarea ce trebuie să aibă haina elevei, culoare de 14 ani aceeaşi: neagră sau bleumarin? N-aţi fost destul avertizată prin confiscarea pe un timp a pardesiului său în anii precedenţi?“.

Important era şi comportamentul celui ce purta o astfel de ţinută, căci şcoala era destinată nu numai să dea învăţătură celor ce îi treceau pragul, ci avea şi menirea de a-i obişnui cu bunele maniere. Elevii nu aveau voie să staţioneze în grupuri mari pe străzi, la fel cum le era interzisă frecventare localurilor unde aveau loc evenimente ce puteau dăuna educaţiei. Piesele frivole sau imorale le erau strict interzise, ca şi cabareturile, berăriile, cârciumile.

Fumatul, atât în şcoală, cât şi în afara ei, era interzis, fiind considerat o gravă infracţiune disciplinară, ca de altfel şi atitudinile şi expresiile necuviincioase, aluziile ofensatoare, acostarea trecătorilor sau purtarea provocatoare.

Carnetul de corespondenţă, imaginea elevului

Şi pentru ca lucrurile să fie cât mai bine ţinute sub control, în anul şcolar 1922-1923 conducerea Liceului „Nicolae Bălcescu“ a introdus „Carnetul de corespondenţă al elevului“. Erau menţionate în el date esenţiale privind starea civilă a elevului, domiciliul părinţilor, numele corespondentului (al gazdei).

Această din urmă informaţie era foarte preţioasă pentru bunul mers al educaţiei, părinţii având obligaţia expresă să treacă în cererea de înscriere, conform Regulamentului şcolar, profesiunea gazdei, precum şi condiţiile învoielii făcute cu aceasta. Şcoala nu putea pune stavilă poftei nesăţioase de speculă a celor care-şi făcuseră o îndeletnicire permanentă din luarea elevilor în gazdă. Din această cauză, unul dintre directorii liceului din acea vreme caracteriza gazdele ca fiind „o calamitate atât pentru fizicul, cât şi pentru moralul elevilor“, întrucât „foarte puţini învaţă“ şi „nu mănâncă cu lunile fertură“ şi „se încălzesc numai la şcoală, în timpul iernii“. Carnetul mai conţinea semnalmentele elevului, obiectele din planul de învăţământ, notele obţinute, observaţii în legătură cu disciplina elevului, subiectul lecţiilor noi, semnătura de luare la cunoştinţă a părinţilor, respectiv a gazdei.

Exigenţele erau asemănătoare şi pentru elevii celorlalte instituţii.

Aşa se desfăşurau lucrurile în învăţământul craiovean de la începutul secolul al XX-lea, iar şcolile scoteau elevi care au pus numele României pe harta mondială în multe domenii de activitate.

Sursa: gds.ro

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here