Epistole pastorale: Blasfemia

0
132

blasfemia

Iubiţii mei enoriaşi,

În această epistolă vă voi reţine atenţia cu ma­rele păcat, capital, al blasfemiei sau al înjurăturilor.

Vezi toate epistolele pastorale

Blasfemia este cel mai mare păcat care se să­vârşeşte pe pământ, aşa cum zice şi Sfântul Vasile cel Mare: „Cel ce păcătuieşte încalcă legea, iar cel ce înjură necinsteşte prin aceasta pe Dumnezeu”.

De asemenea, Sfântul Ioan Hrisostom spune că „nu există mai mare păcat ca blasfemia”, iar Fericitul Augustin menţionează că „blasfemia este mai mare păcat şi decât omorul săvârşit de iudei împotriva lui Dumnezeu”.

Se spune că un turc, sunt mulţi ani de atunci, citise Evanghelia şi văzu că Evanghelia este incomparabil mai presus decât Coranul. Turcul s-a hotărât să se facă creştin. Plecă din Turcia şi veni în Grecia, ca să fie botezat şi să devină creştin.

Dar abia coborî de pe vapor, că auzi pe chei aşa nişte înjurături, încât se îngrozi şi-şi schimbă părerea, şi preferă să se întoarcă iar în ţara lui, unde compatrioţii săi nu-l înjură pe Alah.

Din păcate, dragii mei, în Grecia noastră creştin ortodoxă, grecii înjură mult de cele sfinte. Se spune că şi italienii, creştini şi ei, înjură, dar mai puţin decât grecii, în timp ce în alte ţări, nu creş­tine, ci musulmane, idolatrice, cu popoare barbare şi sălbatice, aceştia nu-şi înjură zeii lor şi nu-şi profanează templele. Şi dacă vreunul din ei sau vreun alt străin îndrăzneşte aşa ceva, vai de el! Îl extermină imediat.

Aici, în Grecia creştină, care este semănată cu oseminte de eroi şi udată cu sânge de sfinţi, locui­torii ei, în majoritatea lor creştini ortodocşi, săvâr­şesc şi acest păcat de neiertat şi de moarte al blasfemiei. Cu mic cu mare, învăţaţi şi neştiutori de carte, din orice, înjură de cele sfinte. „Pe toate le aruncă pe jos”, cum zice poporul.

Doamne prea îndurător, cum de ne mai îngă­dui şi nu ne nimiceşti, ca atunci pe cei 150.000 de asirieni necredincioşi şi blasfemiatori (Isaia 37, 36).

Unii înjură din prost obicei. Alţii pentru că sunt mânioşi şi nervoşi. Alţii pentru că sunt influ­enţaţi de ceilalţi, mai ales cei mici de către cei mari. Alţii din neştiinţa gravităţii păcatului înjuratului. Alţii din lipsă de educaţie şi formare creştină. Alţii din credinţă puţină şi lipsă de cucernicie, iar alţii din diverse provocări şi greutăţi ale vieţii.

Cele mai adânci cauze sunt: egoismul, viaţa păcătoasă şi lipsa iubirii şi a respectului faţă de Dumnezeu şi de cele sfinte şi cucernice ale religiei noastre.

Potrivit celei de-a treia porunci a legii lui Moise: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert” (Ieşirea 20, 7), nu numai că blasfe­mia se interzice, dar nici în glumă, nici ca bârfa sau ca ironie, nici ca flecăreală şi paradă de deşteptăciune, nici ca şi confirmare sau nu a diferitelor evenimente, nici, în genere, cu vreun motiv serios nu se permite să luăm în gura noastră numele lui Dumnezeu şi să folosim lucrurile sfinte şi pioase, fară respect, cu ironie şi în scopuri nesfinte, aşa cum din nefericire fac unii ziarişti, oameni de litere, actori şi alţii.

De asemenea, trebuie să cunoaştem, iubiţii mei creştini, că fiecare păcat pe care-l facem, mic sau mare, este o injurie indirectă împotriva lui Dumnezeu. Blasfemia, în afară de alte urmări ale ei, necinsteşte şi îl înjoseşte pe omul cu judecată, făptură a lui Dumnezeu.

Cel care înjură se dovedeşte nebun. Căci, cu ce raţiune Îl înjură pe Dumnezeu, când îi sunt de vină ceilalţi, sau când nu-i ies treburile cum vrea el? Ce am spune, când se ceartă doi şi unul din aceştia se pune împotriva unui al treilea, care nu are nicio legătură şi nicio răspundere faţă de cearta lor? L-am considera normal?

Cel ce înjură este încă şi mai rău decât cei de alte religii, decât barbarii şi sălbaticii care, repet, respectă şi cinstesc zeii lor mincinoşi.

Hulitorul, în cele din urmă, îl depăşeşte în necuviinţă şi pe acest satana, care de când există face numai rău, nicicând nu îndrăzneşte să înjure; fireşte, nu din cucernicie, ci de teamă şi groază faţă de Atotputernicul Dumnezeu (cf. Matei 8, 31; Iacov 2, 19).

Cuvântul lui Dumnezeu este dur şi neîndură­tor faţă de cei ce înjură: „Omul care va huli pe Dumnezeu îşi va agonisi păcat. Hulitorul numelui Domnului să fie omorât neapărat” (Leviticul 24, 15-16); hulitorii, cei ce înjură pe Dumnezeu, sunt nimiciţi (Psalmul 57, 8).

În mod asemănător, Sfinţii Părinţi cei lumi­naţi de Dumnezeu condamnă şi afurisesc pe hulitori şi nu le îngăduie Sfânta împărtăşanie, atâta timp cât nu încetează şi nu se spovedesc cu lacrimi din suflet, să le fie iertat acest păcat de moarte pe care, repet, nici diavolul nu îndrăzneşte să-l săvârşească.

Sfântul Nicodim Aghioritul zice că hulitorul seamănă cu acel om care aruncă pietre în înaltul cerului, iar acestea se întorc şi cad asupra lui şi îi zdrobesc capul.

Multe exemple de pedeapsă a oamenilor huli­tori aş putea menţiona, dar spaţiul nu mi-o îngăduie. De aceea, mă voi limita numai la două, cutremură­toare. Unul din Sfânta Scriptură, iar celălalt din războiul albanez din 1940.

Primul exemplu: Israeliţii se aflau în pustiu când mergeau din Egipt în „ţara făgăduinţei”, în Canaan. Doi bărbaţi, pentru o neînţelegere între ei, s-au certat, iar unul din ei, mânat de nervi, a înjurat. Atunci, Dumnezeu, prin Moise, a dat po­runcă să fie omorât hulitorul prin bătaie cu pietre. Aşa s-a şi întâmplat (Leviticul 24, 10-14, 23).

Al doilea exemplu: Lupta s-a dat la Tepeleni. Transportorii cărau muniţie luptătorilor. Pe drum întâlnesc un rănit cu o rană la picior. „Curaj, con­frate! îi zic ei. O să ne întoarcem să te luăm”. El înjură numele Maicii Domnului. La auzul injuriilor se înspăimântară întrucât acolo blasfemia fusese oprită cu desăvârşire, cum spuneau chiar corespon­denţii străini. „Pentru numele lui Dumnezeu, con­frate, îi zic ei, nu huli! Spune mai bine: Maica Domnului, ajută-mi!”. Dar acela, nefericitul, în durerea lui continuă să hulească fără oprire.

Când mai apoi se întoarseră, îl găsiră mort. Le păru rău din inimă pentru sufletul lui, pentru că se prăpădi în acest fel. Pentru că nu era preot în regiment, săpară o groapă cu baionetele lor şi îl îngropară. Îşi făcură cruce şi plecară. Dar abia se îndepărtară vreo douăzeci de metri, că veni un obuz dinspre Tepeleni, îl dezgropă şi-l aruncă la vreo zece metri mai departe. Căzură la pământ bărbaţii, să se pro­tejeze. Iar alt proiectil nu mai veni.

Înţeleseră că era trimis pentru cel care hulise. Îl băgară din nou în groapa pe care o deschise obuzul şi plecară. Dar abia ajunseră la douăzeci de metri, că veni un al doilea obuz şi în acelaşi fel îl scoase afară şi-l aruncă la zece metri distanţă. Atunci pricepură că pe acel hulitor nici pământul nu-l primeşte. Îl lăsară acolo neîngropat şi plecară. Teamă şi spaimă cuprinsese toată armata de acolo. Scriitorul se afla şi el printre ei.

Sfântul Policarp, Episcopul Smirnei, a preferat să fie omorât, să fie martir pentru Hristos, decât să-L hulească, aşa cum i-au impus prigoni­torii lui, închinători la idoli.

Şi tu, dragul meu, din orice fleac, înjuri de Hristos şi de cele sfinte? Ai vrea, ai răbda tu vreodată, cineva să-ţi înjure tatăl, mama, nevasta, copilul şi pe orice altă fiinţă dragă ţie? Desigur că nu.

Tu, atunci, de ce-L înjuri pe Dumnezeu, Tatăl nostru al tuturor, pe Hristos Mântuitorul nostru, pe Maica Domnului, Mama Lui şi Mama noastră, Crucea cea Sfântă, de care se înfricoşează diavolii, şi toate celelalte lucruri sfinte?

Sfântul Cosma Etolianul, care a fost martir pentru Hristos și care a făcut totul pentru Grecia înrobită de pe vremea aceea, zicea: „Dacă-mi înjură cineva pe tatăl şi pe mama mea, am să-l iert. Dacă însă ÎI înjură pe Hristos şi pe Maica Domnului, nu vreau să-l văd înaintea ochilor”.

Blasfemia, bunii mei enoriaşi, în afară de fap­tul că arată necredinţă, lipsă de respect, nerecunoş­tinţa şi ingratitudine faţă de Preasfântul Dumnezeu, este şi carcinom (tumoare canceroasă a sufletului pentru cel hulitor), nenorocire şi blestem pentru fa­milia lui, duhoare periculoasă pentru noi toţi şi un stigmat jalnic care aduce jignire civilizaţiei noastre și compromite slăvită noastră patrie creştină. De aceea, se impune să i se pună capăt, să dispară cu totul acest groaznic, rău, distrugător păcat al blas­femiei.

Să vrem, deci, fraţii mei, să ascultăm glasul slăvitului Apostol Pavel şi să punem în practică sfintele lui cuvinte: „Orice defăimare să piară de la voi” (Efeseni 4, 31), şi: „Lepădaţi şi voi toate acestea: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cu­vântul de ruşine din gura voastră” (Coloseni 3, 8).

Doresc ca Preabunul Dumnezeu să ne lumi­neze, să ne miluiască şi să ne ajute, încât, cu mic cu mare, cu toţii, fară nici o excepţie, să nu-L înjurăm şi să nu-L defăimăm, ci, prin cuvintele noastre şi mai ales prin viaţa noastră plăcută lui Dumnezeu, şi cu toată suflarea şi toată zidirea, să preamărim slava Lui de necuprins. Pentru că Lui (Dumnezeului Sfintei Treimi) I se cuvine laudă, cântare, slavă, precum şi toată cinstea şi închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.

“Epistole pastorale”, Protoprezbiter Ioannis Ath. Giannopoulos. Carte tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte GALACTION Episcopul Alexandriei şi Teleormanului. Traducere din limba greacă: Prof. Elisabeta Criste. Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria – 2012