Iubiţii mei enoriaşi,
Să vă bucuraţi şi să fiţi sănătoşi întru Domnul!
În această epistolă am să vă ocup atenţia cu păcatul capital al mâniei, al supărării.
Potrivit lui avva Isaia, mânia este „ceartă, minciună şi lipsă de bun simţ”, iar după Sfântul Ioan Sinaitul, autorul Scării, „mânie înseamnă să întreţii încontinuu în tine o ură, să-ţi aminteşti răul care ţi s-a făcut şi să doreşti să faci rău celui care te-a provocat”.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nimic nu este mai murdar şi mai plin de ticăloşenie decât patima mâniei, iar Schiller scrie: „Dintre toate fiarele, cel mai sălbatic este omul, când se supără”. Kimber îl aseamănă pe cel supărat cu calul sălbatic, neînfrânat, iar Horaţiu spune: „Mânia este o nebunie scurtă”.
Potrivit Sfinţilor Părinţi, cele mai importante cauze care provoacă mânia sunt: egoismul, vanitatea, avariţia şi lăcomia, iar fiicele acesteia sunt: obiceiul cel rău, ranchiuna, îndreptăţirea ş.a.
Unii, prin firea lor, alţii, printr-o educaţie nu îndeajuns de corectă, iar alţii, din diverse motive (jigniri, calomnii, nedreptăţi, diverse probleme mici sau mari pe care le înfruntăm), aproape toţi, foarte adesea, suntem stăpâniţi de groaznica şi tiranica patimă a supărării, a mâniei şi, de multe ori, ne ieşim din fire. Mintea ni se tulbură, judecata noastră se opreşte, aspectul chipului nostru se sluţeşte, tot trupul ne paralizează şi nu ştim ce gândim, ce spunem şi ce facem. Cuvinte obscene, gesturi neîngăduite, fapte condamnabile, strigăte, injurii, blesteme, drepturi luate cu forţa, ură şi crime, toate sunt rezultatele mâniei.
Mânia, ne spun Sfinţii Părinţi, cea sădită în om, Dumnezeu a lăsat-o să fie folosită cu discreţie, ca armă împotriva duşmanilor sufletului, ai mântuirii şi împotriva celor ce încalcă voia lui Dumnezeu, conform cuvintelor inspirate de Dumnezeu: „ Mâniaţi-vă, şi nu greşiţi!” (Efeseni 4, 26). Din păcate, însă, omul, în loc să folosească această armă aşa cum vrea Dumnezeu, o îndreaptă împotriva lui Dumnezeu însuşi, blestemându-L, şi împotriva semenilor lui, înjurându-i.
În ultimă instanţă, însă, rezultatele folosirii incorecte a acestei arme, a mâniei, sunt în dauna omului mânios. El îşi pierde liniştea, cu multe repercusiuni, şi, cel mai rău, va fi privat, dacă nu se căieşte şi nici nu se îndreaptă, de împărăţia cerurilor, de Noul Ierusalim, de pământul cel nou, pe care „îi vor moşteni cei blânzi” (Mareu 5, 5), şi nu cei ce se supără şi mânioşii.
Acest rău trebuie să înceteze, pentru că cel supărăcios, cel mânios, cel irascibil nu-şi face rău numai sieşi, sistemului său nervos, sănătăţii lui, chiar vieţii lui, după cum spune citatul: „Invidia şi mânia ne scurtează zilele ” (Înţelepciunea 30, 24), ci intervine periculos şi plin de mânie în mediul în care trăieşte, în casa lui, la muncă.
Dar, spun unii, ce să facem, nu vrem să ne enervăm, să ne supărăm, să ne mâniem. Problemele, supărările multe şi greutăţile vieţii ne-au adus în această stare.
În parte aveţi dreptate, dar problemele şi greutăţile vieţii nu se rezolvă şi nu se înfruntă cu nervi. Se întâmpină cu răbdare, cu calm, cu seninătate şi cu blândeţe. Cu nervi, mânie şi încăpăţânare, nu numai că se complică şi apar multe greutăţi, ci se creează şi alte probleme şi, desigur, de multe ori, încă şi mai mari.
Iar oamenii cu judecată şi înţelepţi, care vor să îndrepte această stare a răului, se întreabă şi spun: „Se poate oare vindeca de acest rău, care ne chinuie pe noi toţi?”. Desigur că da. Se poate. Există remediu. Ajunge ca şi noi să vrem şi să dăm o mână de ajutor din partea noastră.
Mai întâi trebuie să fim de acord, să conştientizăm, că problema este individuală, este personală şi să nu o punem pe seama altora, în afară de noi înşine. Dacă o să recunoaştem asta, atunci lucrurile intră pe un făgaş bun. Astfel poate să înceapă educaţia noastră de vindecare.
Desigur că tratamentul este greu, dar nu imposibil. Fără osteneală şi efort nu se izbuteşte nimic. „Cine-şi aminteşte că-L vede pe Dumnezeu, acesta mai uşor se îndepărtează de mânie”, spune înţeleptul Platon. Iată aşadar primul leac. Frica de Dumnezeu şi conştiinţa că ne vede atunci când ne mâniem.
Dar leacuri eficiente, după Sfinţii Părinţi, a căror glas trebuie ascultat, sunt: blândeţea, umilinţa, iubirea, răbdarea, compasiunea, îngăduinţa ş.a., virtuţi pe care trebuie să le cultivăm şi cu care să ne împodobim sufletele. Şi încă, în afară de lupta noastră personală, şi rugăciunea noastră fierbinte către Dumnezeu, cercetarea Sfintei Scripturi şi a cărţilor bisericeşti pot să ne aducă rezultate foarte bune.
Apoi, dacă aplicăm ceea ce spune poporul nostru: „Pune frâu mâniei”, precum şi dictonul: „înainte să spui o vorbă rea, numără până la zece. Şi, dacă nu ţi-ai calmat mânia, numără din nou”, toate acestea ne vor ajuta îndeajuns la evitarea mâniei şi a urmărilor ei, care sunt de multe ori tragice.
Să ascultăm şi să aplicăm ceea ce spune glasul înţeleptului nostru poet Ailonos: „Stăpâneşte-ţi mânia!”. Să ascultăm vocea lui Dumnezeu care, prin Proorocul David, ne spune: „Părăseşte mânia şi lasă iuţimea!” (Psalmul 36, 8). Să ascultăm şi vocea Sfântului Pavel, al cărui glas este „glasul lui Hristos”, care ne porunceşte, zicând: „Orice amărăciune şi supărare, mânie sau defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate” (Efes. 4, 31).
Iubiţii mei fraţi, cel mai eficient leac este să ne deschidem larg inimile, aflate într-o iarnă duhovnicească grea, ca să intre în ele „Soarele dreptăţii” – Hristos -, să le lumineze şi să le încălzească, ca să se topească gheţurile nepăsării noastre sufleteşti şi să se destrame norii deşi ai supărării, ai mâniei, ai nervozităţii şi ai oricărei alte patimi, care, înăbuşitor şi primejdios, ne acoperă şi ne sugrumă din toate părţile.
Dacă se va întâmpla asta, şi inimile noastre vor deveni locuinţe statornice ale Mântuitorului Hristos, „Celui blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29), atunci şi numai atunci ne va învălui Harul Sfântului Duh, cel care tămăduieşte pe bolnav şi înlocuieşte defectele, şi vor dăinui în lumea noastră interioară şi în cea dinafară seninătatea, calmul, pacea, blândeţea şi înfrânarea mâniei, podoabe ale creştinilor renăscuţi.
Fie ca Bunul Dumnezeu să ne ajute pe noi toţi întru aceasta, cu condiţia ca şi noi să contribuim prin lupta noastră duhovnicească personală.
“Epistole pastorale”, Protoprezbiter Ioannis Ath. Giannopoulos. Carte tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte GALACTION Episcopul Alexandriei şi Teleormanului. Traducere din limba greacă: Prof. Elisabeta Criste. Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria – 2012
