”Este foarte important, aproape divin, să înveţi să te rogi pentru altul”

0
189

rugaciune_bebe– Dacă ne rugăm pentru cineva care e departe ca să nu ne uite, Dumnezeu ne ascultă rugăciunea?

– Este foarte important să te rogi pentru tine, dar şi mai important este să te rogi pentru alţii. Atât de important, că în limba greacă există două cuvinte deo­sebite pentru rugăciunea obişnuită: rugă­ciunea pentru tine însuţi şi rugăciunea pentru altul. Există acea icoană, a Drep­tului Judecător, care are de o parte şi de alta pe Maica Domnului şi pe Sfântul Ioan Botezătorul şi care se cheamă Deisis. Deisis este numele Maicii Domnului în această ipostază de rugătoare, cea care, la Judecata de Apoi, se roagă pentru noi către Fiul său. Aşa încât a te ruga pentru altul este mai mult decât reco­mandat. Avem exemple în Evanghelie, ca, de pildă, cazul paraliticului care a fost adus la Iisus în casă de către patru prieteni, pe targă şi, pentru că nu au putut să ajungă la Iisus din cauza mulţimii care înconjura casa, atunci s-au urcat pe acoperişul ei şi acolo, prin acea spărtură, care exista în orice casă romană sau israelită, l-au lăsat pe funii, aşa cum lăsăm noi mortul în groapă, în faţa lui Iisus. Iar Mântuitorul, văzând credinţa lor, a săvârşit minunea. A lor, a celor patru prieteni! Nu se spune că ar fi fost vorba de credinţa lui. Nici nu ştim dacă el L-a rugat; Iisus nici nu l-a întrebat.

Aici nu se face nicio referire la credinţa sau necredinţa subiectului, ci numai la credinţa celor patru, care-l aduseseră. Rugăciunea lor a fost eficientă, lucrătoare. Este foarte important şi foarte generos, aproape divin, să înveţi să te rogi pentru altul.

Întorcându-mă, aşadar, la „rugăciu­nea din afară”, trebuie să vă spun ceva din experienţa de detenţie, mărturisind că acolo se simţea că cineva se roagă pentru tine, în afară de faptul că şi tu aveai impresia că te rogi pentru ai tăi, pe care i-ai lăsat, pentru că, în fond, rugăciunea era singurul mod de comu­nicare. Să vă spun că, după ani de zile, universul acesta de celulă devine un univers al tău, pe care ţi-l organizezi tu, cum vrei, în interiorul tău. Lumea de afară se depărtează încetul cu încetul, devine foarte departe: părinţii tăi, fraţii tăi şi toţi ceilalţi.

Odată, de 1 decem­brie, veneam de la Alba-Iulia, de la ser­barea naţională, şi l-am întrebat pe şofer dacă ştie cumva unde este puşcăria? Şi-mi spune că nu ştie, dar că ar fi undeva pe dreapta. Şi, într-adevăr, a întors maşina şi mi s-a descoperit în faţă celularul acela imens. Am coborât din maşină şi am con­templat îndelung. Surpriza mare pentru mine era că această închisoare există, al doilea, că există pe planeta numită Pământ şi, al treilea, că există într-un oraş, şi anume în mijlocul unui oraş, nu în mar­ginea lui. Inimaginabil e că peste drum trăiau oameni liberi, familii cu copii care mergeau la şcoală, la numai câţiva metri de noi, care eram atât de îndepărtaţi de lume. în aceste condiţii comunicarea cu lumea, cu ai tăi, nu se mai poate face decât numai prin rugăciune. Alt mijloc nu există. Şi, să ştiţi un lucru, rugăciu­nea, în aceste condiţii, are o adresă pre­cisă, pe care numai ea o ştie.

Dintre cei care erau afară nimeni nu ştia unde suntem, pentru că secretul era total. Nici noi nu aveam voie să ştim în care celulă sau etaj ne găsim. Eram duşi dintr-o parte în alta cu ochelari negri sau cu mantaua pe cap. Secretul era de­săvârşit: nu aveai voie să ştii dacă e marţi sau miercuri, dacă afară e vară sau iarnă. Totul era sub obloane şi sub legea secretului, dar aveai certitudinea că cel care se roagă afară pentru tine te găseşte precis în celulă. Am stat multă vreme la Jilava, care este o închisoare subterană, şi am trăit acest fenomen. Celulele comunică cu şanţul care face legătura cu partea de deasupra şi, vara, ferestrele sunt deschise. De ani de zile vin rândunelele şi-şi fac cuib în celule. Există un bec care arde ziua şi noaptea, pentru că acolo nu ai voie să stai pe în­tuneric, unul dintre dorurile mari fiind să ajungi odată să dormi cu lumina stinsă, pentru că trebuie să fii tot timpul sub supraveghere. Aşa încât, deasupra becului de la intrare, era o mică platformă şi acolo rândunelele îşi făceau cuib. Ei bine, în fiecare primăvară fiecare rândunică venea exact la cuibul ei din celulă, din sutele de celule care erau acolo. Ele de­veniseră blânde şi le-au marcat la un picior deţinuţii mai vechi în toamnă, iar când veneau primăvara le luau în palmă şi se uitau la semnul de la picior. Deci, dacă rândunica ştie să găsească o celulă, cum să nu ştie rugăciunea? Aşa că, dacă este plecat undeva, într-o călătorie, de­parte, sau a fugit de acasă, s-a pierdut în lume şi nu ştii unde este, dacă eşti mamă şi este copilul tău şi te rogi pentru el, să fii sigură că rugăciunea este singura care-i ştie adresa. Acesta este unul dintre miracolele rugăciunii că nu greşeşte nici­odată adresa!

Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieţii, Mitropolitul Bartolomeu Anania

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here