În legătură cu relaţia dintre Eu şi persoană/personalitate au apărut cele două binecunoscute poziţii contrare, de confundare şi de distingere a lor. Pentru Titchner, de pildă, termenul de eu desemnează combinaţia particulară a talentului, temperamentului şi caracterului, altfel spus, a constituţiei intelectuale, emotive şi active, care constituie un spirit individual. Cu alte cuvinte, el este identic cu personalitatea. Pentru Guilford, personalitatea este o construcţie bazată pe Eul liber, ceea ce duce în final la confundarea ei cu Eul. Cât priveşte separarea Eului de personalitate, aceasta este întâlnită mai ales la filosofi.
Madeleine Grawitz, prezentând accepţiunea filosofică a Eului, arăta că acesta este „personalitatea profundă a individului”, deci nu toată personalitatea, ci doar cea profundă. Nici în psihologie nu lipsesc însă interpretările relativ asemănătoare.
„Fiecare persoană este subiect în sensul „Eului”
L. Rubinstein, de exemplu, nota: „Fiecare persoană este subiect în sensul „Eului”, dar noţiunea de persoană, în contextul psihologiei, nu poate fi redusă la noţiunea de subiect în acest sens specific, îngust”.
Când se referă la sensul noţiunii de subiect în sens restrâns, deci ca Eu, Rubinstein are în vedere subiectul activităţii conştiente, voluntare. Or, arată el, conţinutul psihic al persoanei umane nu este epuizat de motivele activităţii conştiente, el mai cuprinzând diversitatea tendinţelor care nu au devenit conştiente, ca şi stimulările activităţii involuntare.
Separarea Eului de persoană/personalitate îşi are originea, după părerea noastră, într-o controversă ceva mai veche, şi anume în încercarea diverşilor psihologi de a răspunde la întrebarea: Eul este anterior sau posterior personalităţii?
„Eul este ultima achiziţie a vieţii psihice”
Janet, J. Piaget, H. Wallon, care au studiat evoluţia ontogenetică a copilului, au răspuns fără nici un dubiu: Eul este ultima achiziţie a vieţii psihice, el se află la sfârşitul şi nu la începutul evoluţiei psihice.
Rădulescu-Motru este şi el la fel de categoric: Eul premerge personalităţii; bunul simţ ne spune că Eul este anterior personalităţii; Eul este sâmburele catalizator al personalităţii, fermentul şi nu trebuie trecută cu vederea nici o altă concepţie, deşi pare a fi curioasă şi gratuită, potrivit căreia Eul nici nu este necesar personalităţii, el putând lipsi fără ca personalitatea să se resimtă.
Titchner nota, de exemplu, că în experienţa sa proprie nu a întâlnit Eul nici în gândirea conştientă, concentrată, nici în faptele conştiente care corespund rutinei de fiecare zi, mai mult, nici chiar în situaţiile presupuse a da naştere la conştiinţa de sine în sensul controlului de sine.
Concluzia lui este că Eul este ceva accesoriu şi că el nu apare în viaţa conştientă a omului decât ca un „vizitator fortuit”. Prima dintre aceste concepţii este criticată pentru că în locul Eului psihologic, al Eului simţire, pune Eul moral, confundă Eul cu conştiinţa. Cea de-a doua, pentru că nu este consecventă cu ea însăşi. Motru considera, de pildă, că „personalitatea noastră de astăzi este produsul plămădit după legile fixate de istoria omenirii.
Eul şi persoana/personalitatea sunt într-o continuă interacţiune şi interdependenţă
Revenind la relaţia dintre Eu şi persoană/personalitate, considerăm că ea este asemănătoare celei dintre Eu şi conştiinţă. Fără a fi identice, Eul şi persoana/personalitatea nu sunt nici despărţite, ci într-o continuă interacţiune şi interdependenţă. Faptul că ele nu coincid, nu reprezintă unul şi acelaşi lucru, nu poate fi tăgăduit. Eul este doar nucleul personalităţii, doar un fapt de conştiinţă individuală, pe când personalitatea se extinde în mediu, îşi trage şi îşi interiorizează numeroasele sale elemente sociale, profesionale, chiar cosmice.
Iată cât de bine era intuită distincţia dintre Eu şi persoană/personalitate de către Rădulescu-Motru: „Personalitatea se cristalizează în jurul Eului, dar în structura sa în afară de Eu se cuprind şi alte elemente sufleteşti. Eul este licărirea de fulger care dezvăluie încotro merge anticiparea sufletului. Personalitatea este maşinăria solidă care mijloceşte realizarea anticipaţiei. Eul trăieşte în clipita actualităţii, personalitatea în durata trecutului. Unul este momentul, celălalt vectorul forţei”.
Dinamica Eului influenţează dinamica personalităţii
Dar în afara acestor diferenţe fireşti, ceea ce trebuie subliniat în primul rând este unitatea şi interdependenţa dintre Eu şi persoană/personalitate. „Fără Eu — scria în continuare Rădulescu-Motru — personalitatea omului ar fi o sistematizare oarbă de tendinţe, asemănătoare instinctelor; fără personalitate, Eul omului ar fi un caleidoscop fără valoare”34. Iar concluzia lui era fără nici un dubiu: Eul şi personalitatea trebuie să meargă împreună. Dinamica Eului influenţează dinamica personalităţii, ridicarea lui echivalează cu ridicarea personalităţii până la nivelul principiilor morale şi ideale, în timp ce coborârea lui înseamnă, în cazuri mai grave, disoluţia personalităţii.
De asemenea, nivelul de dezvoltare al Eului influenţează nivelul de dezvoltare al personalităţii: când Eul este mai dezvoltat, mai amplu, creşte gradul de conştientizare, de adâncire a gândirii, se amplifică posibilitatea de direcţionare a întregului comportament al persoanei; când însă Eul este mai puţin dezvoltat, persoana are impresia că nu ştie cine este, ce vrea, este derutată.
Aşadar, Eul şi personalitatea sunt consubstanţiale, se formează şi evoluează concomitent. Nu ne naştem nici cu Eu, nici cu personalitate, ci vom dobândi Eul, vom deveni personalităţi. Nu este deloc întâmplător faptul că omul devine personalitate atunci când ajunge la conştiinţa de sine, deci când se formează ca Eu, şi nici faptul că degradarea Eului duce inevitabil şi invariabil la degradarea personalităţii.
Eul și personalitatea, Mielu Zlate
V-ar mai putea interesa şi aceste articole
eu, personalitate, caracter, Titchner, Guilford, Madeleine Grawitz, evoluție psihică, conștiință voluntară, conștiință,
