Evanghelia, izvor de nădejde şi de bucurie

2
113

evanghelia-e-izvor-de-bucurie Am hotărât să vă vorbesc ceva despre Evanghelie – ca izvor de nădejde şi de bucurie. Când zicem Evanghelie, ne gândim la vestea cea bună a mântuirii, la propovăduirea creştină. La aceasta s-a gândit Sfântul Apostol Pavel când a zis: „Vă binevestesc vouă Evanghelia pe care am primit-o” (Galateni 1, 11-12). Sfântul Apostol Pavel nu a scris o Evanghelie. Avem patru cărţi în Noul Testament care în titlul lor cuprind cuvântul Evanghelie: Evanghelia de la Matei, Evanghelia de la Marcu, Evanghelia de la Luca şi Evanghelia de la Ioan. Şi totuşi, Sfântul Apostol Pavel zice că propovăduieşte Evanghelia. Deci când Sfântul Apostol Pavel zice că propovăduieşte Evanghelia, s-a gândit la vestea cea bună a mântuirii, în care se cuprinde propovăduirea creştină despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, despre Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, despre învăţătura Domnului Hristos, despre minunile pe care le-a făcut, despre Pătimirile Sale, despre învierea din morţi, despre înălţarea la cer. Toate acestea fac parte din propovăduirea creştină, toate acestea sunt Evanghelia.

Domnul Hristos, în împrejurarea aceea când a fost cinstit de o femeie care a turnat peste El mir de bună mireasmă şi de bun Preţ, când unii dintre cei care erau de faţă erau împotrivitori şi ar fi vrut să fie întrebuinţat altfel mirul, Domnul Hristos a zis: „Nu tăceţi supărare femeii, ea ceea ce a avut de gând să facă a făcut” (Marcu 14, 6). Şi mai departe, a zis Domnul Hristos: „Oriunde se va propovădui Evanghelia, se va spune şi ce a făcut ea, spre pomenirea ei” (Marcu 14, 9). Aceasta înseamnă că Domnul Hristos a rânduit ca oriunde va fi vorba despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, despre Naşterea din Prea Sfânta Fecioară, despre Sfintele Sale Pătimiri, despre învierea din morţi, despre înălţarea la cer, să se spună şi fapta femeii, spre pomenirea femeii cinstitoare a Domnului Hristos. Când a zis Domnul Hristos: „Oriunde se va propovădui Evanghelia”, nu a avut în vedere vreuna din cărţile care au ajuns până la noi, care au străbătut veacurile. Nu a avut în vedere Evanghelia privită ca o carte, ci a avut în vedere învăţătura în general, învăţătura Evangheliei.

A fost o vreme, la începutul creştinismului, când nici cărţile cu titlul Evanghelie nu le aveau toţi şi nu le puteau avea toţi, dar propovăduirea ca atare a fost totdeauna, din început, şi va fi până la sfârşit. Noi avem mare bucurie că putem citi astăzi, după douăzeci de veacuri, ceea ce a spus Domnul Hristos, ceea ce a făcut Domnul Hristos, ceea ce a realizat Domnul Hristos pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Este o bucurie pentru noi că putem să ştim ce a scris fiecare dintre sfinţii evanghelişti, ce au propovăduit cei opt autori de la care ne-au rămas cărţile cuprinse în Noul Testament, care este învăţătura creştină, căci, de fapt, Noul Testament este Biblia creştinilor, mult superioară Bibliei pe care a avut-o în vedere Sfântul Apostol Pavel când a spus: „Toată scriptura este inspirată de Dumnezeu” (2 Timotei 3, 16). El s-a gândit la Vechiul Testament. Fără îndoială că găsim mult folos şi din citirea Vechiului Testament, însă Noul Testament este mult, mult superior învăţăturii din Vechiul Testament. Ştiţi că Domnul Hristos a spus: „Aţi auzit că s-a spus celor de demult…, iar Eu vă zic vouă” (Matei 5). Ceea ce zice Domnul Hristos este mult mai mult decât ceea ce s-a spus celor de demult. Evanghelia deci, privită în cuprinsul ei ca propovăduire creştină, şi Evanghelia privită ca scrieri ale unora dintre ucenicii Domnului Hristos şi ale celor care s-au informat despre Domnul Hristos este izvor de nădejde şi de bucurie.

Nu ştiu dacă v-aţi gândit vreodată: dacă ar fi vorba să punem în faţa Evangheliei scrise şi în faţa Evangheliei citite un motto, adică un cuvânt cuprinzător, care ar fi cel mai potrivit pentru a prezenta cumva Evanghelia. Eu m-am gândit la aceasta şi am găsit câteva cuvinte din Evanghelie care ar putea fi puse în faţa Evangheliei în general, în faţa fiecărei scrieri cu titlul Evanghelie şi în faţa a ceea ce numim noi „pericope ale Evangheliei”, adică părţi care se citesc la sfintele slujbe din Evanghelie. Şi m-am gândit că cel mai potrivit cuvânt, care este dătător de nădejde şi este şi dătător de bucurie, ar fi un cuvânt pe care nu 1-a spus nici Domnul Hristos, nici vreun ucenic al Domnului Hristos, ci oameni din mulţime.

În Sfânta Evanghelie de la Marcu citim că odată, pe când Domnul Hristos mergea înconjurat de mulţime, un om fără vedere a aflat că murmurul acela de oameni, de mulţime de oameni, pe care l-a auzit, este pricinuit de faptul că Domnul Hristos trece înconjurat de mulţime. Şi se vede că el a aflat că Domnul Hristos are putere vindecătoare şi, gândindu-se că l-ar putea lua în seamă şi pe el şi l-ar putea ajuta, a început să strige: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă” (Marcu 10, 47).

Domnul Hristos era din familia lui David, un descendent din familia lui David, iar titlul acesta, „Fiul lui David”, însenina „Alesul lui Dumnezeu”.

Şi a început să strige, iar oamenii din mulţime îl certau să tacă. Şi el striga tot mai tare, şi la un moment dat Domnul Hristos a spus să-l cheme, şi oamenii s-au dus să-l cheme şi să-l ajute să ajungă în faţa Domnului Hristos. Să ştiţi că istorisirea aceasta este numai în Sfânta Evanghelie de la Marcu.

Arhimandritul Teofil Părăian, Bucuriile credinţei

Jurnal Spiritual

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here