„Exerciţii de admiraţie”

0
327

Sunt oameni pe care boala şi încercările vieţii  i-ar fi putut schimonosi sufleteşte, dar au ales să rămână nişte oameni frumoşi, despre care aş vrea să vă povestesc.respect

„Sunt oameni care au plânsul în interior. Acest plâns lăuntric nu are în el nimic din tristețea și apăsarea oamenilor neîmpliniți sau loviți de vreo suferință, ci  este ca o lumină de dimineață care străbate prin ceață. Aceștia sunt oamenii pe care îi iubești fără să știi de ce și revii la ei pentru că amintirea lor nu te părăsește. Nu este o mai mare bucurie în viață decât aceea de a întîlni un astfel de om. Deși ei pot trece neobservați. Pentru a-i recunoaște trebuie ca și tu să fi plâns măcar odată în viață, să plângi de-adevăratelea. Suntem adevărați doar atunci când plângem.” Savatie Baştovoi

Jozsi

Apăs cu  sfială  soneria  care zgârie, parcă, aerul  dens, irespirabil, încercând să descifrez scrisul de pe eticheta  pe jumătate dezlipită. E  numele domnului  învăţător, un nume sonor în urbe, căci copiii au ajuns “c-o treaptă mai domni”. Aşteptând, mă gândesc  la  tristeţeţile din viaţa lui. Şi-a investit toată dragostea şi  talentul de dascăl într-un nepot care a murit la vârsta majoratului, şi-a donat apartamentul  băiatului care, din păcate, s-a stins acum câţiva ani şi şi-a îngrijit până în ultima clipă soţia bolnavă de Alzheimer.

Într-un târziu, uşa se deschide şi descopăr  neliniştea  din  ochii albaştri ai nonagenarului. ”Vă rog să primiţi aceasta în amintirea celor adormiţi din familia mea”, spun eu şi-i întind farfuria cu colivă şi fructe. Cu mâinile tremurânde, dă să ia farfuria dar trebuie să-l ajut. Apoi încearcă să rostească, probabil, “Bodaproste” dar se răzgândeşte şi mă întreabă: ”Unde este Jozsi ?” „Cred că acasă la el” – îi răspund, îngrijorată pentru  că lumânarea  e pusă pe o masă, lângă nişte haine.Simt că ar trebui să-l  întreb ce mai face şi dacă nu are nevoie de ajutor dar mirosul din încăpere e de nesuportat şi de aceea, când închid uşa în urma mea, răsuflu uşurată. Dar senzaţia de datorie împlinită nu durează decât scurt timp şi  încerc să-mi liniştesc conştiinţa formând numărul  lui Jozsi.profesor

– A întrebat domnul învăţător de dumneavoastră. Cred că este foarte bolnav. Sunt îngrijorată pentru că i-am lăsat o lumânare aprinsă şi  nu ştiu dacă nu dă foc casei. Mai vine pe la dumneavoastră?, întreb eu. (În ani,  domnul  învăţător îşi făcuse obiceiul zilnic de  urca  la “cinci”, la o cafea şi uneori şi la câte un păhărel). „Mai mergeţi pe la el?

– Îmi pare rău, îmi răspunde Joszi. La mine nu mai vine  de când i-a interzis nora. Iar eu acolo nu mai intru de când m-au anchetat doi poliţişti pentru că i-aş fi luat banii.

– Bine, şi atunci cine are grijă de el?

– Fata lui i-a mai adus mâncare de câteva ori după ce a ieşit din spital, dar acum nu mai vine iar nora mi-a spus că va veni doar “când domnul  va face ceea ce vrea ea.”

Îi cer scuze lui Jozsi că l-am deranjat, gândindu-mă la cât trebuie să-l fi durut acuzaţia nedreaptă. Câte zile nu a pierdut, împreună cu soţia lui, încercând să aline suferinţele domnului  învăţător…

El e, de fapt,  un fel de “tată al răniţilor” din bloc. Un ungur din Odorheiul Secuiesc care a fost repartizat aici la terminarea facultăţii. Deşi e pensionat medical, a îngrijit câţiva ani un domn bolnav şi singur până ce a trecut pragul de dincolo iar de trei ani  îngrijeşte o doamnă paralizată de la parter. Mulţi vor spune: păi, primeşte bani ! Nu ştiu câţi bani o fi primind, dar mă întreb: câţi bărbaţi or fi existând în ţara asta, capabili să schimbe de trei ori pe zi „pampers-ul”  unei bătrâne care nu-i e rudă, să o hrănească şi să o spele? Când vecina de la şase a făcut  în cadă accident vascular, cel care a scos-o a fost Jozsi; când eu mi-am luxat piciorul, cel care mi-a făcut cumpărăturile, mi- a spălat vasele şi mi-a luat nepotul de la grădiniţă, a fost tot Jozsi.

Timp de câţiva ani a lăsat, în ciuda protestelor  unor “locatari de bine”, o femeie care făcea curăţenie pe scară şi dormea în ghena de gunoi, să se mai încălzească  în cămăruţa “Asociaţiei”. Femeia mi-a povestit că la sfârşit de săptămână  Jozsi  golea frigderul, spunându-i: “Ia Getă, du şi asta şi asta nepoţilor tăi!”  Noroc că Jozsi nu a aşteptat recunoştinţă, pentru că într-una din zile femeia a dispărut  cu tot cu banii luaţi în avans şi luni de zile a fost îngrijorat, crezând  că a murit. Doar întâmplător, a aflat că-şi găsise de lucru în altă parte.

Da, Jozsi se dăruieşte firesc, fără să aştepte să i se mulţumească.

– Mai puteţi ? îl întreb atunci când ne întâlnim pe hol.

– N-am ce face, trebuie să termin sarmalele, îmi răspunde grăbit. Vine domnul învăţător să mănânce.

Şi face ungurul Jozsi nişte sărmăluţe moldoveneşti cum n-am mâncat la mama acasă…….

Vecina de la “şapte”60621502

Cu vecina de la „şapte” mă întâlnesc, de cele mai multe ori, în faţa blocului.

– Mai puteţi doamnă? întreb eu.

– Credeţi-mă că parcă nu mai pot. Sunt 10 ani de când duc crucea asta. Am aţipit şi eu puţin azi noapte şi când m-am trezit mama era plină de murdărie. Îşi scosese „pampers-ul” şi se unsese toată. Cu cele cinci operaţii ale mele mi-e greu să o întorc şi să o ridic pentru ca s-o spăl. Am noroc că mai vine băiatul şi mă ajută. Mă mai ajută şi vecina de la „opt”. Dacă nu-i place mâncarea, mă scuipă şi scuipă tot şi toate. Am pus şi eu câte o folie de plastic  pe dulap şi pe jos pentru ca să mai protejez cât pot… Nici nu ştiu de unde are atâta salivă. Mă şi loveşte şi nu ştiu de unde are atâta putere…Aşa mi-aş dori să plec şi eu undeva, măcar pentru o zi…

Mă uit îngrozită la femeia aceasta micuţă şi plină de farmec şi parcă nu-mi vine să cred când o aud spunând :„Dacă aţi şti cât de vinovată mă simt pentru că am impresia că nu mai pot şi-l rog pe bunul  Dumnezeu să-mi dea putere să-mi duc crucea.”  O văd apoi ştergându-şi plină de grijă nepotul transpirat şi-mi aduc aminte că din puţinii bani, pe care-i economiseşte din pensie, găteşte mereu căte ceva bun pentru fiu şi nepoţi. Şi ştiu că atunci are parte de clipa ei de fericire..

Părintele meu

Fostul meu duhovnic, care s-a stins mult prea devreme pentru că a ars ca o torţă uriaşă ce a luminat întunericul nopţii în care trăiau cei din jurul lui, s-a zbătut ani de zile prin audienţe pe la autorităţi să obţină un spaţiu pentru cantina bisericii. Mult timp, la primărie răspunsul a fost invariabil: ”Noi nu ne ocupăm de probleme sociale”. Când, în sfârşit, cantina a putut oferi, cu mari sacrificii şi, cu siguranţă, după multe rugăciuni, masa pentru 90 de persoane părintele s-a trezit reclamat la Protecţia consumatorului pentru calitatea mâncării “care nu corespundea exigenţelor” celor asistaţi: în timpul postului, meniul era fără carne!calugar

Desigur că părintele, care căra cu propria maşină alimentele şi avea certificatele care confirmau calitatea produselor,  a primit cu umor reclamaţia.  Şi n-a încetat să glumească nici când a început a fi foarte bolnav. Nu exista întâlnire cu “Părintele Ion Creangă” (cum l-a numit un creştin cu suflet mare), de la care să nu pleci înseninat şi fericit.

Odată, ne-a povestit ce a păţit pe când se întorcea într-o noapte de la Iaşi de la o nuntă, la care nu băuse ştiind că va conduce.A fost oprit de către un miliţian care l-a întrebat tăios, de unde vine.

– Păi de la nuntă, i-a răspuns, părintele.

– Şi dacă vă salt acum carnetul pentru trei luni?

– Eu îmi voi putea lua carnetul peste trei luni, dar nu ştiu ce va fi cu dumneavoastră peste 40 de zile, a  răspuns glumeţ, în stilu-i caracteristic, părintele.

– Poftiţi carnetul şi drum bun… a fost reacţia  grăbită a miliţianului care  înţelese, în sfârşit, cu cine vorbea.

De la părinte am învăţat că ”mai fericit este a da, decât a lua”. Şi dacă părintele a botezat copii de rromi, am făcut-o şi eu iar dacă părintele s-a îngrijit de copiii străzii, l-am urmat. Mereu găsea câte unul care avea nevoie ba de o saltea pe care să doarmă, ba de haine sau încălţăminte, ba de  medicamente. Şi tot de la el am învăţat că Ortodoxia este o religie a bucuriei, că primii creştini îşi exprimau entuziasmul şi bucuria prin aplauze în biserică.

Ca duhovnic, era ”sever” şi spovedania putea dura şi câte o oră. De aceea, cei care aşteptau să se spovedească la dânsul nu făceau parte dintre cei „grăbiţi”. A fost odată când, după ce m-am spovedit, părintele nu mi-a mai dat voie să mă împărtăşesc. Socotisem eu, în  mintea mea, că nu meritam să fiu înjosită într-o anumită împrejurare a vieţii. După ce m-am lamentat vreo jumătate de oră, am încheiat ceea ce credeam că este “spovedania” întrebându-l : ”Cum poate să-mi facă mie una ca asta? Răspunsul părintelui, care până atunci mă ascultase în tăcere, a răsunat grav, ca un dangăt de clopot, năucindu-mă: Da’ cine sunteţi dumneavoastră, mă rog? Vă duceţi acasă, a continuat el, vă luaţi crucea şi-o purtaţi, chiar dacă vi se pare de nesuportat…Ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă Iisus ar fi renunţat la a sa? Credeţi că n-ar fi putut să o facă?”

Am plâns tot drumul până acasă şi toată noaptea, simţindu-mă nedreptăţită. Doar în timp, am înţeles că părintele acţiona ca un chirurg care-şi vindeca pacientul, tăind  pentru a îndepărta tumoarea.

După ani, am avut privilegiul de a fi  invitată la casa de la ţară şi acolo, alături de dânsul şi de minunata-i preoteasă, am aflat adevărata linişte duhovnicească a familiei creştine. Dar mai ales am înţeles ce înseamnă modestia, pentru că părintele nu uita să amintească, iar şi iar, de familia de oameni ai muntelui, cu mulţi copii, din care provenea. Povestea, mai ales, cu un fel de evlavie, despre mama sa, care reuşea să-i facă să ajuneze în vinerea mare, trăind “minunea cozonăcelului din căniţă”. Când l-am văzut cosind, cu mânecile suflecate, am înţeles de unde-şi lua puterea şi curajul de a lupta: veneau dintr-o  dragoste specială şi profundă pentru pământul acesta.

A fost o jertfă viaţa sa? Eu cred cu tărie, că da. A fost o jertfă, ziditoare pentru multe suflete păcătoase, între care cel dintâi sunt eu.

Profesor Oboroceanu Elena

[fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here